O (necesara) delimitare tipologica

Individul (post)modernitatii, prizonier al propriilor comoditati, dependent vital de tehnologie si victima a unei perspective istorice singulare (globalizate), nu mai are apetenta pentru nou decit in masura in care el ii va fi furnizat. Placid, acest ins "post-istoric" nu poate crea nimic, sucombind in universul cliseelor insurmontabile si al ideilor primite de-a gata.

Intr-una dintre fascinantele sale "note" (datata, iata, cu mai bine de patruzeci si unu de ani in urma - "Joi, 3 ianuarie 1969" - si reluata intr-un numar recent al Dilemei vechi), Andrei Plesu face o, cum sa-i spun, "tipologizare culturala" absolut remarcabila. Spune autorul: "Ma frapeaza, uneori, fisura existenta, potential, intre omul de cultura si insul creator. Pe de o parte acumularea (cultura e intotdeauna vasta, intinsa, generala etc.), pe de alta explozia. Cu specificarea ca nici acumularea nu duce, in mod necesar, la explozie, nici explozia nu are loc, in mod necesar, pe baza de acumulare. Dar explozia e experesie de sine, in vreme ce acumularea e, mai degraba, uitare de sine. Exista, in alcatuirea omului de cultura, o componenta de camuflaj. Cultura pura si simpla compenseaza si ascunde, in anumite cazuri, o sumedenie de precaritati: sterilitatea, de pilda, sau lipsa spontaneitatii, sau subrezenia instinctului vital. Am intilnit culturali pentru care cultura e sansa de a fi stiutor, chiar daca nu intelegi mare lucru. Inlocuiesti reflectia prin citat, inventia prin sursologie. In variantele sale reusite, omul de cultura e un temeinic culegator. Semanator, intruchipare a vervei seminale, e insa numai individul dotat pentru creativitate". "Culegatorul", imi permit sa adaug, revela si o dimensiune parazitara, existind in virtutea eforturilor si inspiratiei "semanatorului".

Si totusi, cumva paradoxal, omul de cultura il dispretuieste pe insul creator. Andrei Plesu nu se ocupa si de acest aspect, care constituie pina la urma miza reala a tipologizarii de mai sus. Autosuficient in eruditia sa - mai mult ori mai putin cosmetizata - cel care acumuleaza, neostoit, informatii il priveste de sus pe cel a carui ratiune existentiala este "ruptura de nivel", iesirea din paradigmele restrictive ale "traditionalului", "batatoritului", "deja-cunoscutului" si intrarea in inovatie, adica in creativul genuin. Largind putin discutia, se poate spune ca insesi mentalitatile prezentului sint, preponderent, nu doar non-creatoare, ci chiar anti-creatoare. Desi isi aroga termenul cu emfaza (nu auzim, atit de frecvent, nu-i asa, despre diversele "departamente creatoare", "sectii de creativitate" sau "destinate creatiei", nu se vorbeste oare, toata ziua, despre "stimularea creativitatii" s.a.m.d.?), societatea postindustriala inhiba, iremediabil, instinctul creator, insistind, exasperant, pe uniformizare si superficialitate - dusmani prin excelenta ai "exploziei" novatoare la care se referea Plesu. Lumea de azi are, in cazul fericit, o indiferenta crasa fata de creator, daca nu chiar, in versiunile hard, o ostilitate fatisa. Traim in fascinanta epoca a functionarilor marunti si teleghidati ca niste robotei, a mimetismului primitiv si a neconditionatei carente imaginative.

Individul (post)modernitatii (descris, atit de plastic, de Francis Fukuyama inca de acum doua decenii), prizonier al propriilor comoditati, dependent vital de tehnologie si victima a unei perspective istorice singulare (globalizate), nu mai are apetenta pentru nou decit in masura in care el ii va fi furnizat. Placid, acest ins "post-istoric" nu poate crea nimic, sucombind in universul cliseelor insurmontabile si al ideilor primite de-a gata. Se raporteaza la propria sa umanitate cu o totala lipsa de fantezie, inapt de a observa/simti/intui miracolul vietii, complexitatea fiintarii in sine, fie si pentru o secunda. Ca atare, postura de "om de cultura" devine un adevarat privilegiu intr-un asemenea context. Mai ales ca ea insasi nu e ce a fost odata. In spatiul despiritualizarii generale, orice furnizor de informatii (oricit de mediocre) poate trece, cu usurinta, drept "erudit", daca nu "savant de renume mondial" (va amintiti, apropo, savurosul film american, cu Luke Wilson, care parodiaza un fel de societate post-apocaliptica a prostilor, unde cei mai "inteligenti" dintre oameni - ajunsi, desigur, ministri - recomanda populatiei sa bea numai Gatorade, intrucit apa este considerata daunatoare, legea fiind acceptata entuziast si respectata de toti ad litteram?). "Omul de cultura" are acum chiar ocazia sa-si disimuleze proverbiala sterilitate, mimind capacitatea creatoare. Controlind minima informatie, controlezi de fapt lumea, o lume apatica si lipsita de orizont. Vorbind "stiutor" si fara complexe (desi gaunos), poti trece drept guru in ochii gloatei dezabuzate. Explicind chichitele contabilicesti ale unui (alt) program de indobitocire "globalizanta", vei trece, nu doar pentru citeva momente, drept insusi Dumnezeu.