Caută 
6 MIN
In aceasta saptamina aniversara a Universitatii, marcata prin adunari solemne, conferinte, spectacole, inaugurarea noului muzeu si completarea aleii statuilor, un film-evocare si alte evenimente menite sa consolideze memoria locurilor iesene, a aparut si Istoria Universitatii din Iasi (sub redactia profesorilor Gheorghe Iacob si Alexandru-Florin Platon). Peste 700 pagini de text, carora li se adauga instrumente de lucru utile: simbolurile (steme, sigilii, drapele), cronologie, bibliografie, indice si un album cu fotografii semnificative. Profesori cunoscuti si tineri istorici contribuie la alcatuirea acestei a cincea istorii a celei mai vechi scoli inalte din Romania. Un volum deosebit de elegant, masiv, o bijuterie de carte.
Nu-mi propun sa fac aici o recenzie, dar lectura unor pagini din acest volum, pe care l-am primit acum citeva zile, sub forma unui exemplar de lucru, mi-a prilejuit reflectii nostalgice, chimie indicibila de satisfactie si amaraciune, fara sa pot controla dozajul. Avem acum o imagine generica a intregii constructii, cu functie de simbolizare, punind in functiune judecata evaluatoare. Nu sint ocolite momentele dificile, greu de abordat cindva, cum ar fi epurarile sau ofensiva ideologiei comuniste. Comemorarile joaca acest rol al reiterarii, evocarea unor fapte si locuri fiind mijlocul de a oferi tabloul luptelor si iluzia dainuirii. Prin difuzarea exemplului si dezvoltarea unei nevoi de consens mobilizator, celebrarile au rol catalitic. Mai mult: meditatia la locul unor actiuni exemplare pune in scena analiza critica a prezentului si prefigureaza noi constructii institutionale. Iar spatiile simbolice au rolul de a utiliza traditia in folosul schimbarii, invitind la un alt viitor. O asemenea lectura are functie nostalgica, provocind trairi personale, evaluari si proiecte.
Inceputurile merg pina la Colegiul lui Despot Voda, cu o programa moderna pe cinci ani, in care figurau latina, retorica si dialectica. Cind eram student, profesorul Stefan Barsanescu ne vorbea despre invatatul german Johannes Sommer si despre seriozitatea studiilor pe care le organiza. Tocmai aparuse cartea sa, Schola latina de la Cotnari (1957), o pastrez si acum cu dedicatia pe care mi-a dat-o atunci. Era momentul reintegrarii sale la universitate, dupa ce fusese epurat; i se acceptase sa si publice. A urmat Colegiul de la Trei Ierarhi, apoi Academia Domneasca si Academia Mihaileana a lui Sturdza, oferind cursuri moderne de istorie, filozofie, teologie, drept, dar si matematica, chimie, inginerie, intre profesori figurind Asachi, Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Kogalniceanu. Universitatea moderna s-a inaugurat la 26 octombrie 1860, cu patru facultati – Drept, Filozofie (Litere), Teologie si Medicina – in prezenta domnitorului Cuza si a primului ministru Mihail Kogalniceanu. Portretele celor doi fondatori se gasesc pe un perete in Sala Senatului si in biroul rectorului. Acum, dupa ce s-a inaugurat si Muzeul Universitatii, speram ca se vor aloca zile speciale de vizite, cu un program riguros, pentru elevi si public doritor, intr-un circuit care ar putea cuprinde Muzeul, Aleea Statuilor, Sala Pasilor Pierduti, Vechea Aula, Sala Senatului si chiar biroul rectorului. Primii beneficiari ar putea fi chiar studentii universitatii, unii dintre ei departe de cheia simbolica a locului in care invata.
Inserez aici o opinie a unei profesoare din Iasi care se intreaba, retoric: oare n-ar fi trebuit sa sarbatorim 175 de ani de existenta a Universitatii iesene? Argumentele doamnei Magda Negrea sint urmatoarele: in 1936 Universitatea ieseana a sarbatorit o suta ani de existenta cu festivitati pe masura, cu invitati de la renumite Universitati din Europa; a gasit in arhiva Rectoratului adrese emise de Universitatea ieseana in 1948 purtind antetul "Universitatea Mihaileana" , deci Academia Mihaileana era considerata ca parte a istoriei Universitatii din Iasi; documentul emis de Cuza la 1860 nu fonda Universitatea, ci ii atribuia doar o cladire noua (Universitatea se muta de pe strada Arcu in imobilul unde este acum UMF, cladirea din mijloc). Sarbatorirea din 1960 ar fi fost, crede doamna profesoara, o incercare de a utiliza numele lui Cuza pentru a sterge realizarile si traditiile anterioare, ale celorlalti domnitori, o manipulare, o rescriere a istoriei care s-a soldat cu o ciuntire de un sfert de veac. "Orice francez stie ca Sorbona e fondata la 1253, cind Robert de Sorbon a creat un colegiu pentru 16 studenti saraci. Cred ca Academia Mihaileana, fondata de Mihail Sturdza si Gheorghe Asachi in 1835, arata ceva mai bine, avea profesori scoliti la Viena si pregatea viitori juristi si ingineri hotarnici". Nu stiu daca istoricii vor accepta un dialog pornind de la aceasta provocare, dar acum, dupa ce sarbatorirea s-a savirsit, cred ca se poate discuta, fara crispare, despre acest subiect.
Ce poti alege din impresionantul volum pentru a fi prezentat intr-un text de jurnal? Poate ne-ar interesa cu deosebire dezbaterile ce au avut loc la Iasi in timpul primului Razboi Mondial, cind profesorii universitatii s-au angajat explicit intr-o lupta pentru unitatea politica a tuturor romanilor? Aflam din textul lui Ion Agrigoroaiei cum profesorii au devenit atunci militanti pentru ideea de unitate si au luptat pentru ajutorarea studentilor veniti din afara granitelor. Sau despre misiunea universitatii in Romania intregita, cind se spera intr-o redesteptare sufleteasca a Romaniei? Profesori-militanti pentru idealuri nationale, iata un subiect de dezbatere. Sau despre refugiul la Alba Iulia – Zlatna? In martie 1944 au fost evacuate arhivele, bibliotecile, laboratoarele, profesorii si studentii (peste 1500 persoane). Rectorul Mihai David a organizat exemplar evacuarea, peste 90% din averea universitatii a fost salvata. Detin unele informatii de la profesorul meu Pavelcu, care mi-a povestit cum se incerca functionarea normala, se tineau cursuri si laboratoare, se continua cercetarea stiintifica, apareau si unele reviste. A fost o pagina de eroism? Pentru abnegatia sa, rectorul a fost curind destituit de noile autoritati. Ce-ar fi sa vorbim si de epurari? Se cautau culpabili, erau desigur incriminati profesorii care au pregatit si sustinut dictatura. Dar au fost etichetati "elemente reactionare" si au cazut victime ale "purificarii" si profesori care nu aveau nimic a face cu fascismul, unii fiind chiar membri in partide socialiste, ca profesorul meu Petre Botezatu. Universitatea era inca in refugiu, dar comisia "lucra" de zor la Iasi. Iorgu Iordan, membru al comisiei, isi face un merit din faptul ca "am izbutit sa scapam universitatea de 30 de profesori, conferentiari si asistenti". Multi dintre ei au ajuns apoi in inchisori, n-au mai putut reveni niciodata in universitate. Poate fi considerata aceasta actiune o asanare morala a universitatii, asa cum era prezentata? Tinarul istoric Ionut Nistor, care relateaza acest episod negru, e indreptatit, cred, sa scrie ca procesul de epurare a fost "o etapa marcata de abuzuri si dispute personale, desfasurata sub pretextul inlaturarii din functii a unor persoane aflate in cercul puterii carliste si antonesciene".
Nu am spatiu sa ma refer la textele ce descriu universitatea in timpul regimului comunist, selectez doar referirile privitoare la pierderea treptata a autonomiei universitare, politizarea si ideologizarea invatamintului, presiunile puterii pentru epurari si comprimari (in vederea indepartarii indezirabililor), campania pentru selectarea in cimpul universitar a celor cu origine sociala sanatoasa, care prezinta "incredere politica". Degeaba declara profesorul Tupa, decanul Facultatii de Medicina, in 1946, ca "Universitatea nu este a partidelor. Ea este peste partide. Ea nu se schimba dupa partide si dupa vremuri". In fapt, universitatea a devenit o mosie a noii puteri.
Iar consecintele nu sint usor de inlaturat. Ce s-a intimplat dupa 1989, schimbarile ezitante, rezistentele incrincenate, izolarea celor care voiau o transformare rapida, dar si aparitia unei noi generatii de tineri profesori, scoliti la mari universitati din lume, de la care se asteapta mult, toate acestea sint inca prea recente ca sa poata fi judecate la rece. Numai schimbul de generatii va permite o evaluare mai lucida. Acum sintem inca prea aproape. Dar inceputul a fost facut. Pe cind o alta noua istorie? Cine o va prinde?
