O pleasca inestimabila

Cu ocazia acestui presedinte in fine ales – Timofti – am auzit, si nu o data, cum ca n-ar avea moaca de… si normal ca m-am intrebat: e moaca (sau, ma rog, chipul, infatisarea) atit de importanta pentru un sef de stat? Cit de mult atirna in balanta simpatiei de partid (sau a celei populare) o frunte inalta, niste ochi mari, catind profund si temerar, un nas… si asa mai departe? Cu alte cuvinte, in ce masura aspectul („aspectul si silaba"! – imi vine acum in minte sintagma lui Arghezi) conteaza in cazul unei functii publice de maxima vizibilitate? Alura de birjar ori de tinichigiu, pometii de hamal sau privirile tulburi de muncitor cu tirnacopul (sa zicem!) fac, ele, presedintele mai mult decit competenta, carisma, flerul (plus inca un milion de calitati indispensabile intr-un mediu ca al nostru, unde mustesc – cine nu stie! – interesele de clan, rica de partid, cumetrismul, servitutile politice, pe sfori ce urca ba intr-un punct cardinal, ba in altul)?

Desi lumea te intimpina, vorba zicalei, dupa port, dar te petrece dupa minte, problema nu e nici pe departe falsa si cred ca am dovedi sigur niscai superficialitate, expediindu-o la bancuri. Nu la fiziognomonie fac acum aluzie, ci la o chestie incomparabil mai putin sofisticata: felul in care este perceput cel in cauza. Prin aglutinare, felul acesta poate crea uneori o anumita tensiune publica, tensiune ce se poate lesne converti, la rindu-i, intr-un factor de presiune. Adica nasul prea lung ori buzele excesive (ca si fruntea din cale-afara de tesita sau urechile clapauge) iti pot juca redutabil festa, la un moment dat. Avem de a face cu o inexorabila problema de imagine si, ca atare, de receptare.

Nu vreau sa ma hazardez in interpretari asa-zis faciale, dar nici mie, trebuie sa recunosc, chipul noului presedinte nu-mi este simpatic. Omul s-a miscat, pina acum, pe un culoar care, probabil, l-a marcat: el are, aproape, infatisarea meseriei sale seci, anodine, rigide, in care nu regasesc nici o citime din idealurile, preferintele, tabieturile mele. Fata lui nu ma reprezinta! Este fata unui sistem revolut: cam asa aratau hirsitii birocrati de partid de pe vremuri; cu toate semnalmentele umane si totusi intr-un mod lugubru inexpresiv, de o platitudine care te infiora!

Fireste, nu fac decit sa-mi precizez niste impresii – care pot foarte bine sa fie contrazise ulterior. Am insa la indemina doar aceasta aparenta, aceasta interfata si interfata, pina una-alta, nu-mi spune nimic bun. Dimpotriva, semanind leit cu miriadele de fantose ale sistemului, iti da un bizar sentiment de aprehensiune. Problema lui Timofti – si a altora ca el – este lipsa vizibila de personalitate. Vizibila si, vai, funciara. Am cautat un semn, cit de improbabil, in prima sa iesire la rampa (cind anunta ca nu va fi presedintele vreunui partid, ci al intregului popor si tot tacimul); dar sub mormanele de clisee si dincolo de topica schilodita – marci stilistice ale „omului nou", supravietuitorul tranzitiei si demna achizitie, iacata, a capitalismului nostru euroasiatic – n-am putut intrezari nimic. La fel ne-ar fi putut vorbi si tot asa, adica identic, pariez!, s-ar fi putut prezenta inca o mie sau o suta de mii de insi, Timofti fiind, ma surprind, un soi de entitate generica in acest sens.

Pliati pe datele acestea deocamdata somatice – dar sublimind totusi si laturile interioare – caracterul aproape onorific al functiei de presedinte in sistemul nostru de stat: obtinem un fel de tautologie a omului de paie, un superlativ al servitutii. Acesta va fi fost si calculul: punem pe cineva care sa degradeze pina la simpla conventie functia suprema in stat, argument formal, desi cu neputinta de combatut in favoarea legitimitatii AIE, peste care mascarada alegerii / nealegerii presedintelui (si sint doi ani si mai bine deja!) a aruncat o grea umbra de ambiguitate. Timofti e o pleasca inestimabila in miinile sforarilor de acolo, un paravan legal sub care reimpartirea sferelor de influenta si redistribuirea veniturilor poate continua, acum fara nici o sinchiseala.