Caută 
4 MIN
Saptamina trecuta, cind coseam iarba din fata casei de la tara, la Amnas, m-am trezit salutat cu emfaza de o sasoaica mai in virsta care are casa ceva mai sus, traieste-n Germania de multi ani si vine indeobste vara "acasa", in "vechea patrie". "Sus", in Germania, e "die neue Heimat" (noua patrie), "jos", in Romania, cea veche.
– Ce faci, Misule? Femeia venise cu treaba la agentia postala care se afla la casa vecina cu a noastra si, vazindu-ma, evident ca s-a bucurat ca poate sa stea un pic de vorba in saseste cu cineva din sat – in sat.
– Ce sa fac, iaca, cosesc si eu iarba asta, ca iar a crescut.
– Unde mai esti?
– Tot la Iasi.
– La Iasi?
– Da.
Cind sa ma mai intrebe ceva, il vazu pe fostul organist si clopotar si…, ce sa mai, pe fostul factotum al bisericii luterane din Amnas, acum intr-un azil de batrini din Sibiu, dar altfel voinic, de vreme ce omul aproape saptaminal mai ia trenul pina la Saliste, iar de acolo vine pe jos in sat – asta daca nu are noroc de vreo ocazie.
– Ce faci, Misi? Stai un pic, unde te grabesti?
Batrinul sas, tot cu prenumele de Michael si strigat Misi de cei din generatia sa, se apropie de noi ca un semn de intrebare, la propriu: omul are o oarescare cocoasa mica, apoi mai umbla si cu un rucsac de moda veche-n spate, iar capul acoperit c-o palarie e mereu aplecat cumva in fata. Ne-am salutat cu totii, am schimbat doua vorbe, pe mine m-a intrebat daca mai traieste mama, da, mai traieste, transmite-i salutari, apoi a plecat mai departe spre casa de pe Longoas (denumirea saseasca preluata si de romani a uneia dintre cele trei ulite principale ale satului, anume a Ulitei Lungi – Lange Gasse – Lung Goass – Longoas) lasata cuiva in grija, probabil.
– Si dumneavoastra ati venit din nou un pic acasa?, reluai discutia cu vecina sasoaica.
– Am venit in concediu pentru tei saptamini, imi raspunse cea careia i se spune Urbiérlissken (Lizuca a lui Girbovanu, intr-o traducere aproximativa, Girbova fiind, de altfel, un sat sasesc din zona, dar mai aproape de Sebes).
– In concediu?, ma mirai eu de colo. Pai, precis sinteti si dumneavoastra deja la pensie, nu?
– Ee, da’ pensia aia-i mica, cine poate trai din banii de pensie…
De unde am putut lesne deduce ca, adioma destulor sasoaice si sasi ajunsi in Germania, isi mai cistiga un ban jobuind constant pe linga pensie – de unde ideea de "concediu".
– Da’ nu ma pling, continua femeia, cunoscuta-n sat pentru felul ei hotarit de-a fi si de a vorbi, trebuie sa-i fim recunoscatori statului german, care ne da toate pensiile astea noua, celor care am venit din Romania!
– Ei, doar nu veti fi avind mustrari de costiinta pentru ca n-ati contribuit la fondul german de pensii!? Pentru ca socoteala-i foarte simpla, sa stiti: pensia pe care-o primiti acum de la statul german n-are nici o legatura directa cu banii nemtilor-nemti care, nu-i asa, si-au platit la vremea lor contributiile sociale. Banii pe care-i primiti acum vin din contributiile la fondul de pensie platite de copiii dumneavoastra acum, luna de luna! Nu vi-i face cadou statul german!
Mda, cei mai multi sasi chiar asa cred, cum ca trebuie sa fie-n veci recunoscatori statului german ca i-a primit si le-a dat pensii tuturor celor cu virsta de pensionare, chit ca majoritatea cea in virsta dintre ei n-a contribuit cu nici o marca la fondul german de pensii! Dar atunci cind Republica Federala Germania a inceput sa incurajeze si sa sprijine cu program (si intelegeri bilaterale cu Romania comunista) emigarea etnicilor germani din Romania – incepind cu 1969, cind s-a semnat o prima intelegere in sensul permiterii emigrarii unui anumit numar de etnici germani -, ea a facut lucrul acesta in principal din motive demografico-economice, partea "romantica" privind "recuperarea" etnicilor germani de dupa Cortina de Fier ocupind prim-planul doar in discursurile publice. Nu stiu cit de precisa va fi fiind suma, dar pe Wikipedia se spune ca Germania a platit din 1967 (anul instituirii relatiilor diplomatice dintre Romania si RFG, Romania fiind, de altfel, prima tara comunista cu care Germania de Vest stabileste relatii diplomatice!) pina-n 1989 in total peste 1 miliard de marci pentru 226.854 de sasi si svabi.
O fi mult? O fi putin?
Pentru Germania, cu siguranta, toti banii acestia n-au fost cheltuiti fara rost, dimpotriva, ea obtinind in schimbul lor cetateni cunoscuti indeobste ca harnici si cu limba germana la purtator pe deasupra (nu ca mai apoi multi etnici germani din Rusia, unde adesea doar generatia pensionarilor mai vorbea germana!), cetateni care au fost foarte usor de integrat pe piata muncii.
Pentru Romania, afacerea a fost in mod cert o pierdere dubla – o data pentru ca banii obtinuti cu siguranta n-au fost folositi in beneficiul romanilor, apoi pentru ca tara pierdea o categorie de oameni valorosi fie si numai din punct de vedere economic.
In ce ma priveste, sincer sa fiu, ma deprima gindul la pensie – si atunci incerc sa nici nu ma gindesc prea mult la ea. Mai ales ca toate semnele sint mai degraba alarmant de proaste, in ideea ca sistemul de pensii de la noi este deja in pragul colapsului si traieste, pare-se, doar datorita infuziilor cu banii de la FMI, iar cei de virsta mea nu mai au nici o garantie ca va mai exista vreun sistem de pensii functional si peste 15-20 de ani. Si atunci? Nu stiu.
