O prietenie comunista

Cind intrebam, in copilarie si adolescenta (furios pe interminabilele "plenare", "congrese" si "vizite de lucru" care ucideau atunci minimul timp de emisie al televiziunii nationale, inghitind salbatic orice posibilitate pentru noi de a vedea desene animate – oricit de scurte -, fotbal – oricit de slab – sau filme – oricit de proaste), cine l-a pus pe agramatul de Nicolae Ceausescu sef de stat, mi se raspundea invariabil, cu o anumita resemnare dramatica in glas, "Gheorghe Gheorghiu-Dej". Dezvoltasem, prin urmare, o ura furibunda pentru predecesorul titanului scornicestian, predecesor a carui figura, culmea, nici n-o stiam, chipul lui fiind greu de gasit, daca va amintiti, chiar si in manualele scolare de istorie. Dej (cel care "bagase spaima-n burgheji", dupa cum ne lasa sa intelegem un vechi slogan muncitoresc) devenise pentru mine tartorul suprem – mai vinovat decit Ceausescu -, responsabilul prin excelenta pentru mizeria totala a anilor optzeci. Prietenia celor doi lideri bolsevici mi se parea un exces malefic al istoriei autohtone, si asa – stiam foarte bine – suficient de nefasta in majoritatea planurilor ei de desfasurare.

Dupa Revolutie, informatiile privitoare la "amicitia" in chestiune s-au mai nuantat, insa documentul care a distrus complet acest mit comunist este cartea de memorii a lui Paul Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej, aparuta pentru prima data in 1994 si reluata, recent, la Editura Curtea Veche, in colectia "Istoria timpului prezent", sub ingrijirea Laviniei Betea. Autorul a murit intre timp. Fost strungar (comunist inca din anii patruzeci), el a activat, dupa 1945, la nivele inalte, in UTM, ajungind, in 1950, seful de cabinet al primului om din Romania, la vremea respectiva, Gheorghe Gheorghiu-Dej (care oscila, ca functie, intre Presedintia Consiliului de Ministri si Prim-Secretariatul PRM, raminind totusi, constant, cel mai important personaj din stat). Paul Sfetcu, desi agramat el insusi, posesor al unui simpatic limbaj de lemn si, pe deasupra, comunist inveterat, cu admiratie neconditionata fata de Dej, sentimente impartite vizavi de Ceausescu (respect pentru "tot ce a construit", combinat cu dispret pentru "viclenia" si, mai ales, "nebunia" lui congenitala) si ostilitate in legatura cu "exploatatorii", scrie un volum interesant si, in primul rind, util istoricilor. Utilitatea sa vine tocmai din faptul ca nu gasim nici cea mai mica umbra de ipocrizie aici. Sfetcu ramine el insusi pe parcursul demersului, cu bune si cu rele, si de aceea avem toate motivele sa credem ca ii prezinta pe liderii anilor cincizeci exact asa cum i-a perceput.

O apropiere intre Dej si Ceausescu a existat fara indoiala, ea debutind in 1943, cind cei doi au fost inchisi in lagarul de la Tirgu-Jiu (au locuit in aceeasi baraca). Gheorghiu-Dej era deja un ilegalist cu vechi state de activitate, Ceausescu insa abia intrase in munca asa-zicind "conspirativa". Primul a luat, se pare, pe cel de-al doilea sub aripa sa, initiindu-l in problemele de subtilitate ale miscarii. Dupa eliberare, Ceausescu a avut, o vreme, domiciliu fortat in comuna natala, dar, in 1944, odata cu "avintul revolutionar", este adus la Bucuresti (de catre Dej) si propulsat in fruntea UTM. Viitorul dictator nu straluceste in aceasta funtie si va fi "retrogradat" la judeteana de partid din Dolj. In 1950, cind Dej patrunde serios in sistem – la palierul suprem -, vechiul tovaras de baraca e resuscitat si impins la sefia Ministerului Agriculturii. Urmeaza Ministerul Apararii si, rind pe rind, o multitudine de functii mari la nivel de stat si de partid. In aceasta perioada (cu aproximatie, 1954-1964), relatiile protagonistilor se deterioreaza, din motive mai mult sau mai putin vizibile. Oricum, cert ramine faptul ca Nicolae Ceausescu nu depaseste niciodata (pe parcursul vietii lui Dej) pozitia a cincea-a sasea in ierarhia puterii comuniste din Romania. Pe de o parte, datorita junetii sale in raport cu "batrinii" ilegalisti, pe de alta, datorita tensiunilor ivite in relatia cu Dej. Paul Sfetcu acrediteaza ideea ca, pina in 1965, personaje ca I. Gh. Maurer, Chivu Stoica, Emil Bodnaras si Gh. Apostol au jucat un rol mult mai important in schema autoritatii decit Ceausescu.

Poate ca unii si l-au imaginat pe "geniul carpatin" a fi fost extrem de supus, in tinerete, sefilor sai si, in special, lui Gheorghiu-Dej. Marii tirani sint, de obicei, niste mari lingusitori la inceputul carierei. Din ce a observat Sfetcu, in perioada sa de activitate la biroul lui Dej, Nicolae Ceausescu contrazice aceasta regula. Are frecvent initiative personale si il pune pe Dej – nemultumit, bineinteles – in fata faptului implinit. Interactioneaza cu planurile sefului, polemizind adesea (intr-o chestiune de sistematizare a agriculturii, fiindu-i refuzat proiectul, pleaca furios din biroul sefului si izbeste usa, lasindu-i pe toti cu gura cascata). Trece peste recomandarile primului om in stat si se manifesta zgomotos pretutindeni. La o plenara a C.C., infiereaza, intr-un limbaj clasificat de autor drept "grosolan", pe … sotiile de activisti, care se complac in postura de "gospodine" si nu intra in munca de partid (oare presiunile Elenei devenisera atit de mari inca de atunci?). Isi recruteaza propriii oameni (profitind de faptul ca tine legatura cu toti prim-secretarii din tara), reamintindu-le cind si cum i-a sustinut. In sfirsit, Ceausescu face tot felul de nazbitii care il minie pe Dej.

Interesant, sefu’ (cum ii spune Sfetcu lui Dej) nu trece niciodata la masuri radicale, dovedindu-se usor temator in relatia cu "lupul tinar". In 1963 insa, izbucneste imprevizibil, intr-o situatie mai curind neinsemnata. Sfetcu ii aduce la cunostinta lui Dej ca Nicolae Ceausescu a fost propus (cu ocazia implinirii virstei de patruzeci si cinci de ani) pentru decoratia "Erou al Muncii Socialiste". Este singurul membru al Comitetului Politic Executiv al PCR care nu primise inalta distinctie si toata lumea considera ca i s-ar fi cuvenit. Dej tipa ca nu are cum sa-i dea medalia lui Ceausescu, intrucit "mai are de invatat" si "partidul nu se poate juca, iresponsabil, cu decoratiile". "Amicitia" pare, ca atare, iremediabil compromisa. In ciuda contextului, totusi, la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, in 1965, printr-un joc al intimplarii (determinat de rivalitatea "granzilor" din PCR), Ceausescu, pionul din umbra, e ridicat la rangul de conducator politic al tarii (ca solutie de compromis). Ideea a avut suportul total al sforarului Maurer care-i convinsese pe toti ca "olteanul tinerel" va face singur treaba de rutina, iar in chestiunile fundamentale va fi usor de manipulat de catre batrini (strinsi intr-un veritabil "nucleu dur" al puterii). Cit de adevarata a fost aceasta presupunere au demonstrat-o urmatorii douazeci si cinci de ani din istoria Romaniei.

Publicitate și alte recomandări video