O tema pina si dupa 29

Mda! Frate, frate, da’ lectura la ora actuala e cu mot, si inca unul cit se poate de simandicos, bibliofili de pe ambe maluri! E, daca s-ar injuga guvernele noastre la taclale, basca faptul ca unul face apoplexie cind aude de romani, iar altuia-i pute atunci cind (rarisim) adulmeca chisior de basarabean, si ar stabili una, doua, patrunse de importanta istorica a problemei, conditiile traficului de carte tur-retur, cu beneficele sale implicatii, atunci, da, alta faina se va macina la moara interferentelor culturale, alt sentiment al valorii bintui-va pe plai si la o adica bucuresteanul, ca sa dam o pilda generica, nu se va mai simti atit de frustrat, vezi, Doamne, la gindul ca romanul X, de scriitorul Y, care isi duce veleatul dincolo de Prut, in tara PCRM-ului, nu poate fi gasit in librariile de pe Dimbovita…

Stiu ca risc un bobirnac din soiul accentuat relativ la flerul meu tematic, dar va asigur ca am urmat cu sfintenie clauza conformitatii stricte cu momentul, ca scriu, altfel spus, provocat (ba nu, incitat!) de realitate. Mai exact, tastez in reverberatia unei mici dar simptomatice stupefactii din familia mai larga a raportului dintre centru si margine. Si astfel tot in acolada lui 29 flotez.

Caci o propozitie ca "Nu ne intereseaza cartea basarabeana" – rostita de cineva cu greutate in domeniul culturii, constiinta lucida (judec dupa textele pe care le semneaza saptaminal, iertati ca-i ocultez numele) – e de anexat obligatoriu la dosarul mult prea tumefiat al mult prea demagogicei relatii dintre noi si noi. Si, mintenas, de extrapolat la ceea ce va sa se intimple, daca se va intimpla, miercurea asta. Nu am paranoia (chit ca l-am citit pe Dostoievski inaintea lui Eminescu), dar cred ca intre romanofobia rinceda de aici, din care unii isi fabrica mandate cu toptanul, si suficienta sclivisita de dincolo, ca filtru antiseptic de aplicat dialogului transfrontalier, exista o legatura viscerala indenegabila. Tema veche, bineinteles. In schimb, gilceava e proaspata ca niciodata si risca sa ia amploare.

Multa vreme n-am inteles de unde vine reticenta localnicului apropo de regatean, ce-i alimenteaza mefienta, ce anume, esential, ii suscita frustrarea, ce afect indicibil face animozitatea – cind manifesta, cind latenta, dar traversind obstinat generatii si orinduiri, imuna parca la schimbarile de cod (cultural!) si la forta iradianta a bunului-simt. Si grevind, vai, din abisurile sale subliminale, politicul, viata curenta. Ca sloganul majoritarilor in actualele anticipate (Sa ne aparam Patria) nu e atit socoteala electorala (de altfel exacta, centrata milimetric pe zona nevralgica, oricit au persiflat-o unii), ci inainte de toate produsul unui dicteu abisal, caruia prezentul miselit de aici, dar mai cu seama de dincolo ii livreaza noi si noi ratiuni de a fi.

Nu sint omul sa generalizeze o experienta particulara, dar urmatoarele cuvinte imi suna exponential si multi dintre cei care au trecut in ultimii douazeci de ani Prutul, intr-un sens sau in altul, am impresia ca le-ar subscrie bucurosi ca isi vad frustrarile in fine exprimate: "(…) eram un patriot. De aceea am plecat la studii in Romania, era chiar in toiul miscarii nationaliste de la noi. Credeam ca o sa descopar un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost asa. Am descoperit un neam fricos si las un neam de lingusitori. Neamul meu. (…) Cel mai greu mi-a fost sa ma adaptez la lipsa de sinceritate si de caldura pe care o au romanii, din punctul meu de vedere, dincolo de gramada de formule de politete si de zimbete de plastilina, care la noi nu exista" (Ortodoxia pentru postmodernisti, Editura Cathisma, Bucuresti, 2007, pag. 260)…

Lasind revista probelor pe seama istoricilor – datori si azi cu tomul lamuritor asupra interbelicului basarabean (caci Goga, la o adica, nu se ingrozea de florile marului, in calitatea sa de ministru al Internelor, prin doujsaptele secolului trecut, de felul – pervers si abuziv; hai, ca odata trebuie abolite eufemismele! – in care intelegeau trimisii regatului sa administreze tinutul); si reprimindu-mi ca vadit superflua observatia ca daca tot a sarit primul sa ne recunoasca independenta – promptitudine alias lasitate… geopolitica -, Bucurestiul ar fi facut bine incaltea sa incerce a recuceri cultural aceste paminturi de care isi aminteste arare si eminamente electoral, precum Basescu primavara trecuta; neaparat, asadar, de nici un esafodaj, as intreba, alb, daca nu cumva principalul artizan al romanofobiei din Basarabia e chiar Romania insasi? O tema pina si dupa 29…