O teza de doctorat de acum sapte decenii

Am avut, recent, discutii cu citiva colegi mai virstnici, din Franta, despre doctoratele de altadata. Toti deplingeau deprecierea acestei probe de maturitate intelectuala, aruncarea in derizoriu prin multiplicare. Prea a devenit un fenomen de masa, prea multi doctori. Sesiunea doctoratelor in Franta, plasata toamna, pina pe la Craciun, e o fuga contra-cronometru a membrilor din jurii de la Paris la Lille, Nancy sau Nice, cei mai importanti avind uneori si cite 12-15 comisii pe sezon. Acesta este regimul doctoratelor universitare. Exista, pina nu demult, si Doctoratul de Stat, validat de o comisie ministeriala, care deschidea drumul spre un post de profesor (acum, acesta a fost inlocuit cu o alta formula). Cum era altadata, i-am intrebat? Serge Moscovici a sustinut doctoratul la Daniel Lagache, cel care detinea prima catedra la Sorbona, fosta catedra a lui Pierre Janet. Teza trebuia sa fie publicata inainte de a ajunge in fata juriului, ceea ce presupunea ca o editura sa-si asume riscul de a publica un necunoscut. Teza sa, La psychanalise, son image et son public, a fost publicata in 1961 la PUF, cu o prefata de Lagache, si are 506 pagini, cu un corp de litera destul de mic. De atunci, a cunoscut mai multe editii si a devenit un text clasic. De atunci, a intrat in literatura ca un moment crucial in psihosociologia franceza. In acelasi an, autorul ei a sustinut si doctoratul. Teza de Doctorat de Stat a lui André Sirota a avut peste 1200 pagini, in cinci volume, si a fost sustinuta in fata unui juriu format din sapte membri, in amfiteatrul Louis Liard de la Sorbona, o sala care nu poate fi comparata decit cu cea a Teatrului National din Iasi si in care simti solemnitatea momentului. A durat cam sapte ore, cu o pauza la mijloc. Numai dezbaterea juriului s-a prelungit aproape o ora, a fost furtunoasa si pasionanta.

Am dat, recent, peste teza de doctorat a fostului meu profesor Vasile Pavelcu. Acesta si-a sustinut doctoratul in 1936, cu titlul Limitele afectivitatii, devenind unul dintre cei mai avizati psihologi romani in problematica afectivitatii. A lucrat la aceasta sinteza, de peste 400 pagini, zece ani, incluzind aici si un stagiu de doi ani la Sorbona si Collège de France, intre 1932-34, cu A. Lalande, Pierre Janet si H. Piéron. Lalande este cunoscut mai ales pentru Dictionarul sau, instrument nelipsit multor generatii de psihologi, Piéron a marcat hotaritor dezvoltarea psihologiei in Franta, cel mai important institut de psihologie, al Universitati Paris V- Descartes, poartind numele sau. Dar Janet? Pavelcu il considera mentorul sau; toata viata a vrut sa scrie o carte despre Janet. A scris-o doamna Stela Teodorescu, care a facut o teza de doctorat despre Janet, sub conducerea lui Pavelcu. Recent, mi-a spus Moscovici ca, atunci cind s-a vacantat catedra lui Janet, s-a dat o batalie la Sorbona pentru aceasta, fiind considerata cea mai prestigioasa catedra din Franta. Ii conferise acest statut insusi Pierre Janet, care, la un moment dat, era considerat mai important decit Freud. A cistigat Daniel Laghache. Iata ce filiatie!

Vasile Pavelcu avea obsesia terminologiei. Cind avem o disputa, spunea, trebuie sa precizam sensurile pe care le dam conceptelor. In cartile sale de mai tirziu, practica acest tic intelectual de a defini mai intii termenii. El era preocupat de lipsa de precizie a terminologiei afectivitatii, semnalata inca de Piéron sau Claparède. Spunea: psihologii nu sint de acord adesea, in acest domeniu, nici asupra faptelor, nici asupra domeniilor. "Sub termeni diferiti se ascunde adesea acelasi inteles, iar intelesuri diferite se exprima printr-un termen identic". E nevoie, deci, de un control terminologic, chiar de o "politie psihologica". Cu aceasta pregatire incepe si teza sa. Nu voi repeta aici definitiile lui Pavelcu, le gasim mai tirziu in manualele universitare sau de liceu din Romania, aproape in aceleasi scheme. Pina de curind, acest model de abordare a dominat teoria afectivitatii in Romania moderna. Acum a urcat in top o alta notiune, cindva subordonata, cea de emotie: emotiile in viata sociala, inteligenta emotionala…

Cum arata tabloul afectivitatii in conceptia lui Pavelcu? Toate starile "neintelectuale" si "nevolitive", spune Pavelcu, le vom numi afective. Afectul este termenul general care cuprinde sentimente, emotii, dispozitii si pasiuni. "Stari ca bucuria, tristetea, frica si minia si alte stari psihice in forme intense, cu caractere de dezadaptare, tulburare si modificari fiziologice pronuntate, le numim emotii" (aici cu sensul etimologic de emoveo). Placerea si neplacerea, adica "starile hedonalgice", sint sentimente generale, formind o grupa aparte, scindata in doua categorii: starile afective cu caracter mai putin intens si mai durabile (iubirea, ura, regretul, resentimentul, invidia, gelozia, speranta) si sentimentele superioare. Toate sint sentimente. Mai ramin pasiunile (ura, gelozia, avaritia) cu caracter dominant asupra vietii sufletesti. Acesta era atunci tabloul general.

Ce aduce nou teza sa? In dezacord cu conceptia dominanta a epocii (practicind o abordare statica, atomista, analitica, tributara fiziologicului), Vasile Pavelcu propune o noua interpretare a psihicului, insistind pe relatia dinamica dintre factorul biologic cu cel personal si cel social. In interiorul acestui sistem, subsistemul afectiv se prezinta ca o structura, o unitate a intelectului, afectivitatii si actiunii. Sentimentele si emotiile nu ne vor aparea atunci ca traduceri in constiinta ale unor entitati numite tendinte sau instincte, ci ca expresii ale unor forte de echilibrare intr-un cimp dinamic, ca angrenaje ale unui sistem complex. Sentimentele asigura selectia, directia si persistenta conduitei. Emotiile, prin imitatie si invatare, prin socializare, dobindesc functii sociale ajustative. Iar afectivitatea, ca mecanism de adaptare a organismului la context, regleaza conduita sociala a individului. Prin caracteristicile sale – polaritate, interioritate sau adincime si inaltime (nivel) – afectivitatea isi afirma functia sa esentiala: articularea tendintelor afective intre ele si adaptarea individului la mediu, la contextul social si cultural.

Notiunea supraordonata e afectivitatea. Aceasta regleaza viata psihica a individului, legaturile sale cu contextul social si cultural. Pavelcu a scos, in 1936, viata afectiva de sub dominatia fiziologicului, trimitind Actorul Social in lume.

Cind i-am prezentat teza mea de doctorat, in forma finala, acum aproape 35 de ani, domnul profesor m-a intrebat: care-i noutatea, cu ce te deosebesti de ceilalti? I-am explicat ca liderul meu (teza mea era despre liderii in dinamica grupurilor) nu mai reprezinta o colectie de trasaturi, o lista de calitati, ci un actor social in dependenta de grup, situatie si cultura organizationala. Te referi si la contextul nostru, m-a intrebat? Desigur, mai ales, dar n-o pot spune explicit. S-a gindit putin si a convenit ca e un alt model de abordare. Acum vad si mai limpede: un model psihologic, validat prin cercetari de teren, dar exprimind o mai veche intelepciune, omul sub vremi!