O viata de editor

„Umor, suflet, spirit bun, stil"- Criteriile lui Daniel Keel pentru recunoasterea unei carti bune.

Nu stiu citi dintre cititorii romani au auzit de editura elvetiana Diogenes, din Zürich. Nu stiu citi dintre cei care au auzit de ea eventual chiar au cumparat si/sau citit carti aparute la aceasta editura – carti inconfundabile grafic, intotdeauna recognoscibile de la o posta in orice librarie din spatiul germanofon.

Ei bine, pina anul trecut, Diogenes Verlag s-a confundat intr-un fel sau altul cu cel care a infiintat-o si care, prin perseverenta elvetiano-teutona, pasiune si intuitie personala, si-a dus editura incet, dar sigur in liga mare a jucatorilor pe piata cartii de limba germana (peste 200 de milioane de carti publicate in aproape 60 de ani de existenta!) -, liga in cadrul careia Diogenes este, de altfel, una din putinele edituri mari ramasa independenta!

Ca de obicei cind descind in Germania, una din lecturile mele de intoarcere o reprezinta revista Diogenes Magazin. Am fost oarecum surprins sa aflu abia din numarul 9 (primavara 2012) al DM ca Daniel Keel, fondatorul editurii Diogenes, a murit in septembrie anul trecut, cu o luna inainte sa implineasca 81 de ani.

Citind sfertul de revista dedicat celui care in 1952, la 22 de ani, dupa ce constientizase faptul ca propriile incercari artistice (in scris si in pictura) n-aveau viitor din lipsa de suficient talent, a infiintat o editura, citind un mare interviu din 1998 si publicat abia acum, citind vocile citorva autori (Federico Fellini, Bernhard Schlink, Georges Simenon etc.), am ramas fascinat de personalitatea lui Daniel Keel, care se compunea in fata mintii mele piesa cu piesa. Iata citeva dintre aceste piese.

Cu ce sa incep? Poate cu marele Friedrich Dürrenmatt, care a declarat cindva ca „Daniel Keel este unul dintre putinii editori pe care-i cunosc si care citeste, de fapt, tot ce publica."

Patrick Süskind (datorita caruia, prin best-sellerul mondial „Parfumul", editura Diogenes a urcat in liga editurilor mari…) povesteste o discutie cu fiul sau, care-i declarase ca vrea sa fie „bogat precum Herr Keel".

„Da’ de unde deduci tu ca domnul Keel e asa de bogat?" Baiatul insira o serie de motive. Printre ele: „Si ti-a daruit doua camasi negre si o jacheta albastra; si ne-a platit hotelul. Si cind am plecat, chiar a intrebat daca sa ne plateasca si taxiul, atit de bogat este. Si apoi iti trimite o data pe an toti banii din care traim, pentru ca tu nu lucrezi, tu nu faci decit sa stai prin bucatarie si sa gatesti sau stai in camera ta unde fumezi tigarete si bei ceai. Si toate astea le poate Herr Keel, pentru ca e atit de cumsecade si de bogat."

O poveste de poveste povesteste scriitorul olandez Leon de Winter, care l-a cunoscut pe Daniel Keel in 1993, la tirgul de carte de la Frankfurt, la care Olanda era invitata speciala, motiv pentru care multe edituri germane isi cautasera niste autori olandezi sau macar unul pentru a „bifa" evenimentul. O editura cu renume din München ar fi scapat printre degete autori olandezi mai cunoscuti si astfel s-ar fi oprit asupra lui. Urma sa i se traduca o carte, „cel mai subtire roman al meu" – „un risc asumabil". Dupa ce traducerea a fost gata, editura s-ar fi decis sa publice romanul doar intr-o editie de buzunar, deci brosat. Pentru piata germana, asta ar fi insemnat un fel de „ejaculatio praecox". Cartea a avut zero recenzii si „a disparut inca dinaintea inceperii tirgului".

Ei bine, Leon de Winter s-a trezit cu Daniel Keel dorind sa-l cunoasca, sa vorbeasca cu el. Habar nu avea cine este Daniel Keel – i se spusese doar ca-i editor. „Dar stiam si eu ca autorii cam trebuie sa evite sa vorbeasca cu editori straini", conform primei porunci a lumii literare: „Sa nu ai alt editor pe linga propriul tau editor!"… Intre timp, mijlocitorul intilnirii il pusese in tema pe de Winter despre cine era Daniel Keel, „marele barbat de la editura Diogenes, oracolul de la Zürich, vrajitorul de pe Sprecherstrasse": „un om incapatinat, (…), un om cu o intuitie extraordinara".

Ei bine, „vrajitorul din strada Vorbitorilor" era interesat de romanul publicat de münchenezi, care… „nu-ti apreciaza cartea. Habar n-au cum trebuie publicata o asemenea poveste. Dar eu stiu." Ca autor deloc bagat in seama n-avea cum sa-l contrazica pe Keel. „Vreau sa cumpar de la editura dumneavoastra tot tirajul. Ceea ce nu-i mult, pentru ca n-au tiparit decit citeva exemplare. O sa dau la topit tot tirajul, apoi scot romanul din nou, de data aceasta asa cum se cuvine. Eu stiu cum se cuvine."

Zis si facut. Keel a cumparat tot tirajul (nu se vindusera decit 8 exemplare din romanul „Supertex"!), a reeditat cartea si a transformat-o intr-un succes. De ce? „Cartea dumneavoastra este foarte distractiva. Imi place sintagma «un evreu intr-un Porsche», a fost una foarte spirituala. Cartea dumneavoastra nu-i plictisitoare. Sint impotriva plictiselii, mai ales in literatura."

In fine, iata cite ceva din filosofia editorului Daniel Keel:

„Pe cei realmente buni si realmente slabi ii recunosti rapid. Autorii mijlocii, cei care nu-s slabi, dar nici realmente buni, iti consuma cel mai mult timpul. Mereu speri ca, gata, in sfirsit se aduna. Dar apoi povestea se farimiteaza."

„Exista multi autori care sint mari stilisti, dar care n-au ce povesti. Care construiesc si sint rationali si plictisitori. Dar cind unul are deja un nume, poate sa faca ce vrea si sa scrie multe carti proaste."

„Marea arta te misca emotional. Cind ascult ceva genial de Mozart, Beethoven sau Schubert, imi dau lacrimile. Adevarata arta are mereu si o fateta culinara."

Intrebat de reactia lui cind a primit manuscrisul lui Patrick Süskind („Parfumul"), Keel a povestit urmatoarele: „I-am spus lui Süskind ca vindem 50.000, Süskind replicind: Sinteti nebun, cartea-i prea complicata. Pe cine sa intereseze fabricarea parfumurilor? 5.000 sint suficiente. – Am vindut milioane. Cind se scrie-n ziar ca acest best-seller e crosetat dupa reteta tipica – aceasta reteta nu exista. Altfel n-ar exista decit Grisham-uri, decit best-selleruri. Din fericire, nu exista nici o reteta a succesului. Astfel putem sa ne jucam in continuare."

Inchei cu ce-a scris The Times (Londra) la moartea marelui editor: „«Orice fel de-a scrie este permis, doar cel plictisitor nu.» N-o fi acest sfat unul foarte elvetian, dar Daniel Keel, fondatorul financiar si spiritual al independentei edituri Diogenes n-a corespuns nici el cliseului elvetianului tipic. Inceputurile sale ca editor au fost la fel de extraordinare ca si modul lui de a-si trata autorii, carora le-a fost mereu credincios. Si ei i-au multumit raminind la el. Cit a trait si-a pastrat umorul, una din zicerile sale preferate fiind: «Ma urmareste ea, ratiunea, dar eu-s mai rapid»."