Caută 
5 MIN
Intr-un interviu pe care mi l-a luat recent distinsa poeta Irina Nechit pentru Jurnalul de Chisinau, am fost intrebat daca revenirile in metropola situata pe malurile Bicului ma inspira sau, dimpotriva, imi spulbera niste stari poetice? Cum sa ma inhibe?! – i-am raspuns. La Chisinau ma simt intotdeauna in largul meu.
Aici, dupa caderea imperiului, ca in Un veac de singuratate al lui Marquez, lumea pare a fi atit de recent creata, incit intre lucrurile in sine si denumirile lor nu s-a fixat o granita stabila. Pe malul sting al Prutului, realitatea e mai vie, mai palpitanta, mai plina de seva, pamintul e mai negru, mai roditor, iar oamenii mai pitoresti, dar si mai pragmatici decit cei ce-si duc veacul, cotropoti de-un dulce somn, in Moldova aflata pe malul drept al aceluiasi riu. In fine, cum sa va spun, in materie de saritul de la inaltime si ramasul in picioare, basarabenii sint adevarati maestri. Viata i-a invatat sa se descurce in orice imprejurare. Ei sint adevaratii maestri ai supravietuirii.
Intoarcerea la Chisinau inseamna pentru mine o intoarcere in timp, o pogorire in trecut, iar uneori si o scurta deschidere in viitor. Limba pe care o auzi vorbindu-se pe strada sau in piata pare sa nu se fi deprins cu totul de limba dulce si inteleapta, cum zice Eminescu, a vechilor cazanii, ea e reavana si proaspata, ca o brazda trasata adinc de un plug de fier, ce scoate la lumina, odata cu vestigiile unor epoci glorioase, si citeva relicve dintr-un trecut marcat de suferinte greu de inchipuit.
De fiecare data cind merg la Chisinau, ma intorc acasa cu un alt tonus. Ultima descindere am facut-o pe la mijlocul lui februarie a acestui an. Vreme de doua zile, am haladuit prin oras, strabatind cartiere, parcuri si strazi ce-mi erau familiare. Pasii mei s-au intersectat cu multi oameni pe care i-am cunoscut cit timp am stat acolo. Doi dintre ei, poetii Nicolae Popa si confratele sau Nicolae Spataru, un demn urmas al Spatarestilor, au avut amabilitatea sa ne insoteasca (venisem impreuna cu alti doi colegi de breasla) pina la autogara si sa ne tina de urit pina la plecarea microbuzului spre Iasi.
Cum timpul in autogara pare mai lung decit oriunde in alta parte, am intrat la o bodega, unde ne-am cinstit pe rind cu cite un "Spicusor" de Balti. O votca la fel de curata ca lacrima, stoarsa din bobite de griu si de secara, care iti ascute spiritul si inveseleste privirea, facind-o sa para mai sticloasa. Aici, din vorba in vorba, punind tara la cale, am ajuns, cum era si de-asteptat, incet-incetisor, si la literatura.
Legat de acest subiect, scriitorii din Basarabia au un of nemarturisit. Dupa douazeci de ani de la prabusirea URSS-ului, literatura basarabeana contiuna sa fie privita ca o ruda saraca a literaturii romane. In ciuda deselor vizite pe care le fac literatii mai tineri sau mai batrini la Bucuresti si in alte centre de cultura, ei continua sa ramina niste marginali. Exista o perdea de sticla nevazuta ce imparte spiritualitatea romaneasca in doua sau chiar in mai multe parti… Scriitori din capitala si cei din provincie. Scriitorii din tara si cei din afara ei. Scriitorii basarabeni, indiferent de generatia din care fac parte, percep ca pe un acut sentiment de instrainare aceasta granita nevazuta, dar palpabila, trasata de-a lungul Prutului. Incearca sa-i taie sirmele, dar fara nici un rezultat. Sirma ghimpata a ramas adinc intiparita in constiinta criticilor nostri, care, cu exceptiile de rigoare, ii trateaza ca atare – ii ignora cu desavirsire. Nu e de mirare, deci, ca pentru majoritatea cititorilor romani poezia basarabeana se rezuma la citeva nume vehiculate in presa: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matkovski, Ion Hadarca, Leonida Lari, si cam atit. Ce facem, insa, cu scriitori precum Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu Paun, Nicolae Popa, Eugen Cioclea, Irina Nechit, Nicolae Spataru, Vasile Girnet, Teo Chiriac si inca o intreaga pleiada de poeti din generatia de mijoc, care din punct de vedere valoric nu sint cu nimic mai prejos decit colegii lor din Romania?! Literatura basarabeana a fost privita en-gros de critica romaneasca. Nici generatia lui Grigore Vieru nu a fost receptata la adevarata-i dimensiune… Pentru reprezentantii societatatii civile si pentru elitele din Romania, literatura acestei generatii a fost perceputa ca un fel de relicva a pasunismului si pasoptismului. De aici si reticenta critica. Ei bine, respingerea aceasta a avut consecinte nefaste asupra destinului lor literar. Volens-nolens, ei nu au avut o alta sansa decit aceea de a cadea in bratele larg deschise ale poetilor ce au proslavit regimul ceausist si apoi au sarit, fara nici un fel de scrupule, in barca noii puteri instaurate dupa 89 la Bucuresti, servind cauzele acesteia. Pentru publicul din Romania, poetii acestia erau compromisi. Nu acelasi lucru se spunea despre poetii basarabeni. Initial, ei au fost priviti ca niste eroi care nu s-au ferit sa-si puna viata in joc pentru cauza limbii si intregirea natiunii. Unora, noua putere de la Bucuresti le-a oferit diverse privilegii si astfel, incetul cu incetul, ei au fost asimilati cu poetii patriotarzi de pe meleagurile noastre. Ei au fost rasplatiti pe merit de catre guvernanti… Cauza nationala pentru care au militat, punindu-si adesea viata in primejdie, merita o recompensa. Dar orice cistig inseamna si o pierdere. Deplasare aceasta doar intr-o singura directie i-a facut sa devina purtatorii de steag ai unei cauze pentru care, in decembrie 89, totusi lumea a iesit in strada. Patriotismul autentic, simtit, probabil, de partida nationala, altoit insa cu nostalgia agresiva dupa regimul ceausist, dupa cum si insusirea cu orice pret a modelelor democratiei occidentale de catre reprezentantii societatii civile nu aveau cum sa impinga societatea romaneasca inainte. Ea a fost sfirtecata in interior, tinuta in chingi de aceste doua tendinte, care, minate de tot felul de orgolii si de vanitati mai mult sau mai putin justificate, dar si de diverse interese, s-au macinat intre ele ca doua roti de moara, tragind in urma lor intreaga societate romaneasca, bulversata din ce in ce mai mult de coruptie si de scandaluri, ajungindu-se la o criza economica, politica, morala si existentiala fara precedent. Pe fondul acesta de degringolada generala, era si normal sa apara rupturi intre diverse grupuri si diverse generatii.
Din pacate, o parte din conflictul existent in Romania s-a mutat si peste Prut.
Daca poetii din generatia lui Vieru animau masele, scotindu-i cu sutele de mii in piata publica, poetii generatiei urmatoare au avut un alt rol. Ei au revolutionat limbajul poetic, facindu-l compatibil cu cel de dincolo de Prut. Nu e, deci, de mirare ca poezia lor n-a fost receptata de marele public. Nu acesta a fost scopul lor. Grav este insa faptul ca mesajul lor nu a razbit pina la urechile criticii literare romanesti. De aici si of-ul…
*
Impovarat de aceste ginduri fragmentare ce se nasteau pe creier si coborau in valuri cetoase inspre plex si inima, am parasit de unul singur birtul, sub pretextul ca mai am de facut citeva cumparaturi. Iesind pe peron, am tras adinc aerul rece in piept, am oftat prelung, privind orasul in departare, invaluit de aburii unui apus de soare cenusiu. Ma desparteam cu greu de Chisinau. Simteam nevoia sa-mi ramas bun de la orasul facut parca pe croiala mea… Am mers spre poarta de iesire, unde m-am oprit din nou, contemplind pret de citeva minute coasta dinspre apus a unui deal ce semana cu un Acropole postmodern, cu iz basarabean.
