Caută 
5 MIN
In aceste (ultime) zile de campanie electorala a fost/ este vazut prin Iasi, in cele mai diverse locuri, un domn elegant si rasat, figura tipica de intelectual, al carui loc ar fi fost mai degraba intr-o biblioteca (eventual, a Vaticanului), rasfoind incunabule, sau la o catedra universitara, glosand in marginea unor doctrine crestin-filosofice, in care este expert. Si cu toate astea, acest domn emanand siguranta de sine pe care ti-o da doar o solida constructie interioara, a preferat sa iasa in agora, in piata publica dar si in piata de legume si fructe, prin parcuri ori pe strazi marginase, pe unde rareori oamenii sunt bagati in seama, altfel zis, se intereseaza cineva de viata si de soarta lor.
Intr-un moment de respiro si-a lansat si o carte la libraria din Palas.
Teodor Baconschi e numele acestui domn si autor, care de mai multi ani s-a decis, prin proprie vointa, sa-si duca viata in/ intre doua lumi aproape paralele, oricum inegale: de o parte, filosofia crestina activa, de cealalta – politica activa. Haina diplomatica, imbracata la o varsta a efervescentei chibzuite, ii statea foarte bine, amintind de ilustri inaintasi – de la Alecsandri la Ghica, de la Blaga si Eliade la un Alecu Paleologu sau Mihai Zamfir. Dar cum in diplomatie nu esti ales, ci numit, Baconschi a preferat, mai nou, sa-si castige prin sufragiu locul, in arena politica, daca il merita. Si-a iesit in strada. Un risc asumat. Nu intamplator, in aceste descinderi, fiul lui A. E. Baconsky a fost insotit de fiul meu, caruia i-am povestit cum, in studentie, l-am cunoscut pe A. E. De fapt, nu l-am cunoscut, doar l-am vazut si l-am ascultat, vreme de doua ore, intr-un amfiteatru (poate III.12?) al almei mater iesene. Era prima data cand vedeam un scriitor de elita – si trebuie sa spun ca A.E. intruchipa aceasta imagine: imbracat in alb – de la costum la pantofi – etaland un aer aristrocatic, surclasa orice comparatie cu cei care il insoteau (cam proletar invesmantati) si perturba imaginea noastra scolastica si proletculta, despre mitul scriitorului traitor in mizerie.
„Cum sunt aceste intalniri ale voastre, cu oamenii, pe strada?, l-am tatonat pe fiul meu, curios si oarecum contrariat de acest tip de «relationare» pe care, eu unul, n-as putea-o practica. In primul rand, intrucat n-as avea indrazneala de a opri, pe strada, niste necunoscuti si a incepe a le spune cine sunt si ce vreau. Apoi, spre a evita cine stie ce reactie spontana a cuiva, eventuale afronturi, daca nu si mai si…" Fiu-miu a ras, la fel de spontan: „Pai, de asta nici nu candidezi… Dar senatorul se descurca admirabil. Desi pare distant si greu abordabil, stie sa se adapteze, sa intre-n vorba cu oameni de cele mai diverse conditii. Stie sa vorbeasca, dar si sa asculte. In genere, oamenii sunt politicosi si… curiosi. Si se prind foarte repede, cand cineva este cu adevarat interesat de soarta lor, sau vrea doar sa-i abureasca…"
Ceea ce este sigur: un Teodor Baconschi nu va fi niciodata un „traseist", unul dintre cei care trec fara sa clipeasca dintr-o barca politica in alta. Si asta intrucat, la el, optiunea politica este doctrinar si etic fundamentata. In Crestinism si democratie, carte ce face parte dintr-o Serie coordonata de Mihai Neamtu si Adrian Papahagi – deci de oameni din acelasi areal cultural-politic – Baconschi urmareste acest liant intre sacru si profan, intre „a crede" si „a cerceta": „Credinta singura naste fanatism, imbecilitate agresiva, spirit retrograd, animalizare «sublima». Credinta insotita de ratiune descopera in schimb propria relativitate (…). Ratiunea fara credinta e dezumanizanta, deci irationala, caci lipsita de protectia non-contradictiei".
Te-ai astepta la o carte arida, pretios savanta dar, dincolo de aceste pagini introductive si teoretice, descoperi un comentator suplu, colocvial fara a fi logoreic, atent la „tot ce misca-n tara asta", grav, fara a fi prapastios, ironic si sarcastic, fara a cadea in vulgaritate si-n atac la persoana. Mai degraba, peste toate zicerile si contrazicerele sale pluteste amaraciunea faptului ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie, dar si un optimism (moderat) ca ar putea fi indrumate pe fagasul cel bun. Structural, Baconschi e un tip stenic, un constructor, nu un demolator: „Societatea romaneasca este satula de balci, de marea trancaneala, de indecenta, de necinste si de discursul urii." Tarele si cantarele acestei societati nu sunt privite dinafara, de un ochi necrutator si rece, analistul se posteaza mereu, pe el insusi, in media res, parte dintr-un intreg pe care l-ar dori nemacerat pe dinlauntru de viermele dihoniei. Undeva remarca „persistenta istorica" a romanilor, atat in bine cat si in rau, amendeaza „teroarea istoriei", „complexul de persecutie" care ne justifica ratarile, la fel de istorice. Altundeva demonteaza mitul liderului luminat, spre care inca ni se indreapta toate asteptarile, in loc a ne schimba conditia prin noi insine. Este de-a dreptul patetic apelul la „puterea celor fara de putere", la acea clasa a bunului simt (ca paradox?), care-si consuma frustrarile si iluminarile dincolo de pavoazul de campanie, mai mereu dezamagitor si pe care activistul politic i-ar vrea printre decidenti, fie doar prin prezenta lor la urne. Nu este ocolita, in context, conditia intelectualului care se implica politic – in fond, si conditia sa -, de la care electoratul asteapta adevarate minuni, fara ca acestea sa fie posibile. Dezavuand doctrinar revolutiile, crestin-democratul pledeaza pentru o evolutie graduala, in care ratiunea si creatiunea sa se potenteze mereu, si benefic. Este evidenta, in demersurile politice de (aproape) orice culoare, absenta unui „proiect de societate", care sa cuprinda acea „Agora nevazuta", „ansamblul de cetateni" (noi insine, deci) ramasi, cum-necum, in afara prezentului. Si din nou se intreaba, patetic si retoric, analistul: „Cum Dumnezeu sa refaci o tara, fara sa-i faci plinul de idealitate? Cum sa captezi energia civica si competentele, fara sa-ti construiesti programul pe ceva «cu adevarat adevarat»?" Sunt „punctate" – cum si merita – personajele compromise si / sau „expirate ideologic, biografic dubioase si straine de reflexele europene", care ne-au mentinut – si inca ne mai mentin – in siajul unei epoci revolute. Nu este uitata nici acea „presa din Romania, (care) a luat-o la vale, desfigurand zilnic forma democratica a dezbaterii de tip european". Mai peste tot comentatorul face apel la „coduri deontologice", la „un ton decent", la situarea „departe de vulgaritate, deasupra zgomotului, mai presus de noroiul cotidian."
Din aceeasi familie de spirite cu Andrei Plesu – dar fara indoiala metodica a acestuia, intrucat, cum remarcasem, este predispus constructiei, nu doar constatarii, fie ea cu sublime savori stilistice – Teodor Baconschi reuseste, in doar 150 de pagini, o analiza spectrala a romaniei (rumaniei, daca vreti, spre a justifica initiala minuscula) dintotdeauna si, cu precadere, din ultimele doua decenii. Altfel spus, ne pune in fata o oglinda in care ne putem vedea in adevarata noastra lumina, fara abureli conjuncturale si propagandistice.
Iesenii n-ar trebui sa rateze sansa de a le fi purtator de cuvant.
