Omnia vanitas…

O data pe an (macar), merg la Eternitate, cu un scop precis. Cindva voi merge cu un scop si mai precis. Aprind o luminare Alinei Sorohan, ma reculeg la capatiiul lui Mihai Ursachi si Cezar Ivanescu. In fine, dau de pomana pentru sufletul tatalui meu. Ca de obicei, in cimitir, lume multa, aproape indurerata, aproape sobra, aproape convinsa de solemnitatea locului si momentului. Conversatii pioase. Intunecimi filosofice. Si, indeosebi, sapienta. O sapienta milenara, care e scrisa, in primul rind, pe lespezile de mormint, dar se ghiceste si din figurile reculese ale musteriilor…

Zicerile lapidare sint fulgurante. Una, de-o pilda, ne avertizeaza cu un cinism prudent ca si noi, cei care migram printre statui si morminte, vom fi aidoma celor care isi dorm printre pietre somnul de veci. Ca atare, nu are rostul sa ne trufim. Inscriptia face adaos: finalitatea precisa a oricarei fapturi inca vii e scheletul, hirca, praful, pulberea. E o lectie monotona de vanitate si pesimism: totul este desertaciune, vinare de vint, nimicnicie! Prin urmare, avea dreptate Eclesiastul. Azi mai esti, miine, nu prea. Diferenta dintre noi si defuncti este aceea dintre putinta noastra de a gesticula zgomotos si libertatea mortilor de a nu spune nimic. Cu siguranta, ultima e preferabila harmalaiei zilnice.

Dar sa vin (si) la subiect. Exista, se stie, o populatie a cimitirelor: saraci, batrini, napastuiti, bolnavi, schiopi, cocosati, gingavi, peltici, simulanti. Populatia cu pricina vineaza cu exactitatea infailibila a glontului slobozit din pusca mormintul in preajma caruia rubedeniile defunctului pun masa. Peste lespedea innegrita de ploi a cavoului se asaza o albitura; pe albitura, sint dispuse florile, vinul, coliva, fructele, colacii, batistele. In colaci se infig cu dexteritate luminarile.

Dupa o slujba succinta, in care preotul ne asigura ca "nu exista om de carne si oase care sa nu fi pacatuit cu vorba, cu gindul sau cu fapta" (ceea ce e un adevar recunoscut de toti!), saracii sint instruiti minutios de slujbasii unei firme de paza, desi cunosc din traditie lectia. Mai tirziu, sint dispusi in sir indian si avertizati sa nu strige prea tare si sa nu se imbulzeasca. Au invatat replicile: "Doamne ajuta!", "Sa fie primit!", "De sufletul lui E.", "Dumnezeu sa-l ierte", "Bogdaprosti!" (de la "Bogu da prostiti", daca nu ma insel: in limba slavona inseamna "Dumnezeu sa-l miluiasca!) etc.

Dam fiecaruia cite un pahar de vin si cite un pachet cu mincare. In sirul pestrit al nevoiasilor, observ o femeie. Ma frapeaza, inainte de orice, camasa ei perfect alba, pantalonii curati si neteziti. Printre saracii imbracati in zdrente si murdari, albul imaculat al camasii sare in ochi. Femeia e foarte slaba, nu spune nimic (cei mai multi cersetori sint, in schimb, volubili) si are, peste trasaturile fine, o oboseala care vine de demult. Virsta ei, cu siguranta, nu depaseste 35 de ani. Lasa o impresie definitiva de abandon si resemnare. Intr-un sfirsit, ma uit si la parul ei prins intr-un coc stingaci. Realizez cu mirare ca nu l-a mai spalat de o vesnicie! Figura incoerenta a femeii ma uluieste asemenea unui tablou suprarealist, asemenea vestitului portret al "Femeii cu barba", sa zicem, in care un barbat hirsut alapteaza un copil. Vesmintele impecabile sint intr-o completa contradictie cu starea precara a parului.

Ii dau paharul de vin si pachetelul. Imi multumeste cu un gest grav si se retrage pe o banca. Inainte de orice, bea paharul cu vin rosu. E dimineata si probabil ca nu a mincat nimic. Vinul nu poate fi placut. Il soarbe dintr-o data, cu o vadita neplacere, ca si cum ar dori sa uite de starea ei, de locul in care ne aflam, de proximitatea pasnica a mortii. Remarc in tinuta ei o anume demnitate umila.

Seamana, imi zic, in chip decis cu smerita lui Dostoievski. Este doar una din nenumaratele femei doborite de umilinta. Fata ei chinuita de arsura brusca a vinului, camasa alba, parul murdar mi-au ramas pentru totdeauna in memorie.