Oprobriu si extaz

Anticipatele cu ale lor, gustul (& capriciul) cronicarului – cu ritmul sau firesc si degraba asociativ. M-am uitat saptamina trecuta pe Stare de urgenta, revista de literatura, arta si atitudine, cum scrie pe blazon si pe care as fi semnalat-o inca demult, daca politichia de acasa ne-ar fi lasat in plata reveriilor si necazurilor cui ne are, ca tot nu ne pune in traista, necum in cont. Dar nu-mi sta gindul acum sa deschid paranteze (trebuitoare, de altfel) si, poate, sa panoramez, macar dintr-un survol, terenul denivelat si cam arid al presei noastre culturale. Alta data, cinstiti lectori, cind a vorbi imponderabile nu va sa insemne neaparat o dezertare din fata urgentelor zilei si nu va risca, drept urmare, privirea incruntata (cu pumnii inclestati din contrapondere, altfel figura-i incompleta si traditia nesocotita) a cutarui lider ori simpatizant rapus de maniheita si insetat de mardeala.

O sa dau totusi citeva repere pentru dreapta orientare valorica: Dumitru Crudu (director), Leo Butnaru, Iulian Ciocan, Diana Iepure, Pavel Paduraru, Mihail Vakulovski (colaboratori permanenti).

Si acu’ inciziile de rigoare. Mai intii editorialul (semnat, dupa tipic, de catre director): Scriitorul moldovean si politicul. Iata, mi-am zis, reperind titlul, o tema pe cit de savuroasa, pe atit de riscanta, breasla mustind de urdori si plesnind de ranchiune, cum sede, cica, mai bine spiritului intelectiv si bine divagant. Ca achizitie mai recenta (de oblicit cu precadere in colectiile Literaturii si Artei): scriptorul dedulcit cu pensie de parlamentar isi apara cu aceeasi ferocitate si maculatura (pe care o crede inestimabila, stimati exegeti), si prestatia de alta data, cind podurile in tara tizicului se fabricau una, doua din materialul cel mai ecologic cu putinta (iata cum anticipasem noi Evropa!), aflat la discretia oricarui demagog. Asa ca a strabate pe funia intinsa intre cele doua fiefuri e un pariu in contra dezechilibrului deontologic: daca nu cazi in encomion, te pravalesti sigur in dizgratie. Tonul semnatarului, spre onoarea sa, e rezervat (desi „umerii plapinzi ai scriitorului" mi se pare cam patetic si in orice caz cabotin, ca sa nu observ ca adesea nici adecvat nu e, de-ar fi sa amintesc aici doar observatia lui Eugen Simion apropo de… constitutia lui Mihai Cimpoi: cum ca actualul presedinte al USM ar fi cladit din „materii tari si abundente"…).

Cu teza insa e de polemizat. Ca odata intrat in politica scriitorul basarabean a tras intreg cuantumul de ponoase, devenind "un tap ispasitor pentru toate lucrurile rele care se intimplau in tara si pentru esecurile tinerei democratii moldovenesti", e perfect adevarat. Ca a luat tepe en-gros de la asii culiselor, asijderea, e un fapt istoriceste incontestabil. Dar nu inteleg de ce l-am compatimi pe omul de litere cu aceasta ocazie: noi sa fim de vina pentru faptul ca a clacat atit de lamentabil? Noi ne facem vinovati ca „politicienii conservatori contra carora luptau scriitorii se dovedisera a fi mai abili decit acestia"? Oare nu scriitorul, benevol si nesilit de nimeni, ni s-a instalat imperios pe retina drept salvator al natiei? E plina presa vremii de apeluri inflamate: daca le citesti alineat cu alineat, iti dai seama cum au fost sugestionate multimile. Asa ca, pardon de intrebare: cum ii poti reprosa cuiva nadejdile (vai, infinite atunci, in zorii revirimentului!) pe care tot tu i le-ai cultivat? A, ca intre timp acestea s-au preschimbat punctual in deceptii, e o consecinta care te vizeaza direct si pentru care trebuie sa dai seama, hic et nunc, nu la parelnica Judecata de Apoi. Scriitorii au incitat (iau termenul intr-o acceptie mai putin interlopa), dar pe calea ce-au deschis n-a ajuns inca nimeni in paminturile fagaduintei. Or, tocmai despre ele fusese vorba! „Prejudecata" ca s-ar fi facut vinovati de perturbarile sociale si demantelarea economiei urca (si azi!) din imensul credit afectiv de care scriitori nostri s-au bucurat (otova, critici voi, indiferent de valoare si calibru) la inceputul anilor ’90. Dar ce mai: oprobriul de acum (sau de pina nu demult) e direct proportional cu extazul de atunci.

Oh, si nici nu s-ar putea disculpa, la o adica, ca n-au fost preveniti, nu se pot prevala de clauza ingenuitatii. Caci iata ce le spunea, dintr-un interviu acordat in acele vremuri cotidianului Sfatul tarii, Mircea Dinescu, tinar, impetuos si inca presedinte al Uniunii Scriitorilor: „noi, intelectualii, ne-am implicat in istorie mai mult ca oricind si nu se stie daca avem cu adevarat vocatie de oameni politici. s…t Dar teama mi-e s…t ca un scriitor care o ia pe acest tobogan al politicii risca sa se rateze ca scriitor; si am impresia ca pina la urma nici ca om politic nu izbindeste"…