Palatul bintuit

Subsemnatul Alexandru Calinescu, prof.dr. la Universitatea „Al.I. Cuza", director general al Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, tin sa declar urmatoarele:

In perioada 9-11 septembrie a.c. am participat, la Bucuresti, la lucrarile Asociatiei Bibliotecarilor din Romania. A fost o conferinta profitabila atit pentru mine cit si pentru intreaga breasla. Simbata, 11 septembrie, organizatorii ne-au rezervat o surpriza: vizitarea, in conditii avantajoase, a Palatului Parlamentului (spun „conditii avantajoase" pentru ca urma sa platim doar jumatate din pretul biletului; in Romania de astazi, asta chiar ca inseamna chilipir). Intilnirea a fost fixata la orele 9.00, in fata sediului BCU. Nu mai fusesem niciodata la Palatul Parlamentului. Reticenta? Teama de a face sa reinvie monstrii trecutului? Sentiment de sila fata de aceasta constructie faraonica, un monstru care isi disimuleaza hidosenia prin rigoarea liniilor neo-clasice? Probabil ca toate astea, plus ceva pe deasupra. Catre 9.30 am plecat. Pe jos. Dimineata superba. Transparenta cu irizari aramii, fosnet abia auzit de frunze (dar fireste, astfel de notatii lirice nu-si au rostul aici). Traversam Cismigiul: il omagiez, bineinteles, pe nenea Iancu. Pe nesimtite, ne-am apropiat de „obiectiv". In fata, alte citeva grupuri. Se intra, daca am inteles bine, pe „plutoane" de cite 30 de persoane. Inauntru, alta asteptare, nu prea lunga, dar suficienta pentru a crea oarecare deruta, pentru ca nu e nimeni care sa faca ordine printre turistii care se misca brownian de la un grup la altul. Intre timp, arunc o privire in interiorul unei custi de sticla, cam de 2 pe 3 metri, deasupra careia sta scris, neutru, „Souvenirs". Ochesc citeva obiecte interesante, nu prea scumpe, si decid sa le achizitionez la iesire. In fine, grupul din care fac parte s-a constituit. Trecem, ca la aeroport, prin portile de control. Incepe vizita. Urcam, voiniceste, trei etaje (eu cu mai mic elan, intrucit suferisem o entorsa cu citeva zile inainte). Prima sala. Candelabre uriase, gata sa te striveasca. Culoare. Pe pereti, de toate: picturi de artisti autentici dar si de Sabin Balasa, fresce dar si foi de tapet lipite cu super-glue. Coborim trei etaje. Alta sala. Candelabre, candelabre. Marmura, marmura, marmura (adusa si montata aici inainte de 1989, ceea ce inseamna ca nu era afacerea lui Videanu; da’ mai stii …). Urcam. Trei sau patru etaje. Imi tirii tot mai greu al meu picior. Ca un facut, de fiecare data, la ascensiune sau la coboris, dau cu ochii de lift, vad ca este fixat pe litera P. Inseamna ca a fost blocat la parter.

Ne tragem sufletul pe terasa cea mare. Prilej de a fotografia, pe toata lungimea lui, Bulevardul – cum se chema? – parca al Victoriei Socialismului asupra capitalismului. Controverse. Bulevardul e mai lat sau nu decit Champs-Elysées? Cu citi centimetri? Dar cladirea e mai mare decit Pentagonul? Din pacate, trebuie sa parasim oaza de racoare de pe terasa. Trecem pe linga o sala in plina amenajare. Apoi mai vizitam una – candelabre, marmura. Coborim si …. sa vezi si sa nu crezi: ma trezesc chiar la intrare. Adica la iesire. „Gata?" – intreb. „Gata". „Pai nu era vorba sa vizitam Camera Deputatilor, Sala Senatului, ba chiar sa fim primiti de dna Roberta Anastase?". „Ba da, dar nu s-a mai putut. Ramine pe alta data". „Asadar – o abordez eu pe ghida, ce pare dezghetata si simpatica -, daca e sa ne luam dupa suisuri si coborisuri, am vizitat 3-4 etaje". „Nu, domnule, imi raspunde cu o voce brusc casanta interlocutoarea mea. N-ati vizitat decit parterul. Parterul are patru niveluri. Palatul a  fost construit in terase". Sa intru in pamint de rusine. „Si cite etaje are palatul? – incerc eu sa ma reabilitez. Patru? Cinci?".  „Cinci? UNSPREZECE, domnule. Si stiti cite persoane lucreaza in acest palat? Senatori, deputati, staff-uri, consilieri, secretare, nu stiu cite organisme internationale, femei de serviciu, electricieni, timplari, etc., etc.?". „Pai, stiu eu? abia reusesc sa ingaim, paralizat de gindul ca iar voi spune o prostie cit mine de mare. 40 000? 50 000?". „3000, domnule! TREI MII!".

Nu se poate, e prea putin, mi-am spus, curajos, in sinea mea. Vizita durase cam 1 ora si un sfert. Bun, sa nu uit sa cumpar cele citeva „souvenirs". Dar inainte de asta organismul meu tinjea dupa o cafea. „Aveti un bufet, un automat de cafea?", am intrebat-o pe una din cele trei mii de persoane care se implica in functionarea optima a Palatului. „Da, acolo, in stinga, dupa colt". Ma duc, imi scot cureaua si haina (pentru ca „dupa colt" insemna si dupa intrarea securizata), dar … fatalitate! Automatul era defect. Nu-i nimic. Voi bea o cafea in oras. Fuga la „Souvenirs". Acolo – treaba usoara, stiam deja ce vreau sa cumpar, adun repede obiectele cu pricina. Le insir in fata vinzatoarei. „Aveti lei?", ma intreaba abrupt faptura din spatele tejghelei, care nu numai ca nu era gratioasa, dar se dovedea vehement ostila. „Am", raspund cit mai calm, desi ma strafulgerase un gind cumplit: daca in timpul cit vizitam Palatul inflatia scapase de sub control? „Puteti plati in RONI, euro si dolari". „Am roni, dar oricum am cardul bancar". „Degeaba. Aparatul nu merge. Trebuie sa platiti cash". „Bine, zic, dar n-aveti pe aici un bancomat?". „Ba da, intrebati la informatii". Ma duc la informatii unde sint informat ca bancomatul e defect. Ma intorc, tot mai tensionat, la „Souvenirs", ii spun domnisoarei sa faca totalul, voi plati cash cu ce am iar la celelalte articole voi renunta. De acord, imi da dreptate exponenta economiei de piata, numai ca uitati ce coada s-a format, trebuie sa-i „rezolv" pe ceilalti clienti, dumneavoastra mai asteptati.

Acest schimb de replici s-a desfasurat pasnic, nu insa, in ce ma priveste, fara unele comentarii nitelus mai acide privind ravagiile birocratiei, insuficienta personalului, mostenirea lui Ceausescu, modul in care se perpetueaza „cultura cozii" etc. Am iesit sa fumez si am tras cu naduf una dupa alta doua tigari. Pe cind ma pregateam s-o aprind pe a treia, in fata mea s-au postat doi reprezentanti ai legii, care mi-au cerut sa ma legitimez. „Va rog frumos sa va legitimati dumneavoastra mai intii", am intors-o eu din condei. S-au executat. Le-am dat cartea de identitate pe care au inceput s-o intoarca pe toate fetele, dupa care, putin mai tirziu au comunicat, in mai multe rinduri, telefonic – cui? – codul meu numeric. Mi-am declinat si eu titlurile si am asteptat. „Domnule profesor, avem o reclamatie". „Da? Ce anume?". „Domnisoara de la magazinul de suveniruri spune ca ati avut o atitudine necorespunzatoare". Atit mi-a trebuit. Am povestit si despre automatul de cafea si despre imposibilitatea de a plati cu cardul, de bancomatul defect (la WC n-am fost, insa oricum n-am vazut niciunul). La toate observatiile mele reprezentantii ordinei publice ridicau din umeri si spuneau ca problema ii depaseste, ca nu e de resortul lor. Am mers cu generozitatea pina acolo incit, de pe mobilul MEU, am telefonat la banca de care tinea bancomatul, solicitind deblocarea lui. Despartirea de oamenii legii (intre timp mai venise unul, acela cu pistol) s-a facut cordial (iesisem bine, mi s-a spus, la „verificari"), cu ginduri de buna revedere. M-am intors la „Souvenirs". Intre timp, spaniolii, francezii, nemtii, belgienii etc. invatasera si ei ce inseamna infernul cozii. Erau artagosi, sastisiti, cu figuri congestionate. Achizitionarea obiectelor mele a durat 3 minute. Era ora 12.22. Cum sa nu pleci satisfacut?

Ce Casa Poporului, Palatul Parlamentului, Casa Republicii si mai stiu eu ce? Nu. Nimic nu i se potriveste mai bine delirantei constructii decit numele de Casa lui Ceausescu. Umbra lui e peste tot, spiritul lui malefic salasluieste in fiecare colt, totul poarta amprenta lui, semnele mintii sale iesite din titini. Episodul din 11 septembrie 2010 e simptomatic in acest sens. Ceea ce parea simplu s-a transformat intr-o bulibaseala grotesca, spiritele s-au incins, agresivitatea si mirlania au iesit la suprafata, aparate simple au incetat sa functioneze. Acolo este locul lui Ceausescu. In Casa lui. Si pentru ca tot a avut loc deshumarea Ceausestilor, am o sugestie: osemintele respectivilor sa fie puse in doua saculete de matase, fiecare saculet sa fie asezat sub un glob de cristal (cel al Elenei – totusi – mai mic) iar globurile sa fie plasate in punctul cel mai inalt al Palatului. Cine nu-si va da duhul urcind cele unsprezece etaje va pastra in amintire momente de neuitat.