Palatul

 Am lucrat cu Val Condurache in mai multe locuri: o scurta perioada la Dacia literara, apoi la Teatrul National, unde Val fusese numit ca director, la mijlocul anilor nouazeci. Dupa debarcarea sa, ne-am angajat la Ziarului de Iasi (atunci Monitorul), unde Val incercase sa puna pe picioare o editura. N-a fost sa fie. El a plecat director la Palatul Culturii, iar eu m-am ocupat vreme de trei ani de pagina culturala a ziarului. In acest punct, destinele noastre s-au despartit.

Ne-am intalnit doar intamplator, cum ne intalneam si inainte de 1989. Ne indepartasem. Fiecare traia in sfera lui relationala.

S-a intamplat sa-i fac o vizita la Complexul Muzeal Moldova in perioada in care scandalurile legate de viata sa sentimentala trecusera in umbra, fiind eclipsate de alte scandaluri mult mai mari, izbucnite in urbe, iar Val reusise sa-si mai prelungeasca mandatul de director cu inca patru ani.

Palatului Culturii arata ca dupa un bombardament. Crapaturi mari brazdau in zig-zag peretii si boltile imense strajuite de arcuri si ogive, de pe care curgea tencuiala. 

Peste tot vedeai schele, moloz, saci de adeziv abandonati pe pardoseala, dar nu se simtea nici o miscare. Palatul parea pustiu,

Inaintand pe coridoarele pline de mormane de moloz, traiam senzatia ca ma aflu in interiorul castelului lui Randolph Hearst, personificat de Orson Welles in filmul Cetateanul Kane. Ei bine, venisem sa-i iau acestui Hearst moldav un interviu. Despre ce? Despre singuratate si putere…

Privind dezordinea din jur, m-am intrebat: de ce se agata Val cu atata disperare de scaunul sau directorial? La ce-i foloseste sa domneasca in acest haos, care ii da atatea batai de cap? De ce nu-si cauta un loc de munca mai linistit?

In sfarsit, trecand de cateva baricade ridicate din saci de ciment, m-am trezit in fata biroului directorial. Am batut la usa si, fara sa primesc raspuns, am apasat pe clanta, intrand in anticamera unde se afla secretariatul.

M-a primit o secretara tanara, invartind in mana o ceasca de cafea. „Sunteti domnul Danilov?", m-a intrebat, asezand cu grija ceasca pe birou. Am raspuns afirmativ. „Poftiti, dl. director va asteapta." Din secretariat, am pasit in biroul directorului Val Condurache. L-am gasit stand la masa de consiliu in fata unui vraf de dosare. Cu fata stacojie, strabatuta de vinisoare sinilii, incadrata de o barba sura, Val ma primi protocolar si oarecum distant, rugandu-ma sa ma asez pe scaunul de la celalalt capat al mesei.

Stateam la distanta unul de altul cercetandu-ne pe ascuns, fara sa ne privim in fata. Val era imbracat intr-o camasa visinie si pantaloni de matase stacojii, care nu se potriveau nici cu functia, nici cu decorul somptuos in care se afla.

Val parea schimbat, imbatranit, prabusit in sine. Numai ochii neasteptat de vii ii ramasesera aceeasi. „Stii, mi-a spus, am sustinut examenul la minister pentru inca un mandat de patru ani si-am reusit. Ai putea sa ma feliciti."

L-am felicitat, formal, fara tragere de inima. Val a inteles mesajul meu, dar a plusat, vrand sa ma puna in dificultate: „Si tu ma invidiezi – mi-a spus -, Nichita". „Nu te invidiez … Ce motiv as avea?" „Ca sunt director…" „Prostii", am zis. „Ba chiar iti plang de mila", am vrut sa adaug, dar m-am razgandit, lasand fraza sa pluteasca in golul ce se cascase intre noi. Mi-a stat atunci pe limba sa-l intreb la ce-i foloseste puterea, dar am intrebat cu totul altceva. Ceva legat de Scipio Africanul. Auzindu-ma vorbind despre motan, fata lui Val se insenina… Asteptase, probabil, sa-i pun o alta intrebare… „Are o inteligenta diabolica, mi-a spus. Ma simte cand sunt trist si mi se catara pe umar. E poate singurul prieten de care nu m-am despartit…" „Rosebud", am spus. „Poftim?" facu Val. „Rosebud", am repetat. Dar nu-si mai aducea aminte de enigmaticul cuvant rostit de Cetateanul Kane in fata ziaristului. „Vorbesti in dodii", replica criticul si apoi, mangaindu-si barba sura, adauga: „Ti se pare bizar ca tin atat de mult la Scipio?" „Nu mi se pare bizar", am zis. „Consideri, deci, ca nu e nimic anormal in aceasta afectiune?" „Cum sa fie!?", am exclamat. „Nu cumva unii ar putea-o interpreta ca pe o tendinta ascunsa spre zoofilie?" „Chiar asa!?", am spus. „De ce nu? zise el, adaugand: Pana si chestiunea legata de Volkswagen-ul Tuareg ar putea fi interpretata freudian…" Val facea aluzie la scandalul iscat in presa legat de achizitionarea acestui automobil de teren, scandal in care era cat pe ce sa fie linsat mediatic. A scapat ca prin minune de demisie si de alte daravele pe care prietenii sai din presa, dar si din alte medii i le-au pus in carca. „Sa nu exageram", am zis. „Pai, nu exagerez, dupa toate scandalurile astea imi pun si eu vizavi de mine, ca tot omul, niste intrebari." „Eu zic sa te opresti…" „Am sa ma opresc cand va fi cazul, spuse el, nu inainte de a-ti mai pune alte doua…" „Hai, pune-le odata, ca sa incheiem subiectul." „Prima: iubirea pe care o manifest fata de fiul meu Alexandru crezi ca se incadreaza in limita normalitatii?" „Pai, cum altfel?!" „Deci, nu e nimic patologic?" „Nu, desigur." „Dar daca ti-as spune ca o iubesc la fel de mult pe fiica mea vitrega, ce-ai raspunde?", ma chestiona Val, facand aluzie la imensul scandalul iscat in presa legat de relatia intima pe care ar fi avut-o cu fata adoptiva. „Nu zic nimic", am spus. „Nici sa nu spui", conchise el, exact cand ornicul Palatului batu ora doua.

„Iata, soseste si demonul de amiaza", zise el. „Sau poate pleaca", am replicat. „Sau poate pleaca", facu Val cu o voce scazuta.

Ne-am luat ramas bun, strangandu-ne indelung mainile, cu promisiunea ca ne vom reintalni cat de curand. Nu ne-am mai revazut.

Lipsind din Iasi mult timp in vara lui 2007, am aflat cu intarziere de incurabila sa boala si de iminentul sau sfarsit.

Zilele ii erau numarate, poate si orele. Era lucid si constient de tot ce era in jurul sau..

Facuse cu o luna de zile inainte de a pleca in concediu analize medicale si diagnosticul pus era unul cat se poate de optimist. Organismul sau era sanatos.

La intoarcere, Val Condurache nu s-a simtit tocmai bine si a mers din nou la cabinet. De data aceasta verdictul era unul alarmant. Impreuna cu sotia sa, Val a plecat la Bucuresti, uzand de relatiile pe care le avea. I s-au facut investigatii la unul din spitalele de elita bucurestene.

Medicul pe mana caruia incapuse Val, o doamna, i-a spulberat insa orice iluzie, spunandu-i si ca nu mai are de trait decat exact trei saptamani.

Doctorita i-a descris toate simptomele bolii, facand si un grafic al crizelor prin care va trece. Era ceva cumplit. Sotia sa a intrat in panica, agitandu-se in cabinet. Val nu s-a alarmat insa. „Cinismul ei, si-a spus, provine din frustrari. Nu trebuie sa luam in seama chiar tot ce spune. Probabil simte nevoia de-a ma chinui. Poate ca figura mea ii aminteste de vreun barbat care a torturat-o cu dragostea lui, candva, in tinerete…"

„Si nu se mai poate face nimic?", a intrebat-o el, pe un ton calm.

„Aveti metastaza generalizata, i-a spus doctorita. Mai aveti de trait, dupa cum v-am spus, exact trei saptamani…"

Val s-a schimbat la fata, dar totusi n-a cazut cu duhul. In lumea teatrului invatase ca la o replica se raspunde cu o alta replica, punand interlocutorul in dificultate.

„In ce zi sunteti nascuta?", a intrebat-o criticul din nou.

Doctorita se nascuse ca si el, pe 10 august. Faceau parte din aceeasi zodie.

„Prin urmare nu-i o aiurita", a murmurat el, schimbandu-se la fata. Raspunsul doctoritei i-a spulberat ultima speranta. Cand s-a intors acasa era de nerecunoscut.

Dupa ce si-a desfacut bagajele, motanul sau, Scipio Africanul, s-a urcat pe geamantan si timp de trei zile a refuzat sa se miste din acel loc.

„Prin urmare – i-a zis Val, trecandu-si mana sa slabita de boala prin blana matasoasa, si tu crezi, prietene, ca nu mai am nici o scapare, nu-i asa?!" Scipio l-a privit in ochi, apoi a scos un miorlait jalnic, coborand pentru cateva clipe de pe capacul trolerului, pentru a i se catara, ca de obicei, pe umar.

* Nichita Danilov este directorul Casei de Cultura „Mihai Ursachi", scriitor si publicist.