Panseuri in zori

Era inca foarte frig. Noaptea de mijloc de decembrie nu-si luase complet tributul. Aburii ieseau tumultuos din narile trecatorilor incotosmanati, iar putina zapada asternuta in ajun scirtiia macabru sub bocanci. Omul intre doua virste, cu fular lat (acoperindu-i partial fata), se apleca spre doamna zgribulita – totusi cumsecade, zimbitoare si comunicativa, in ciuda orei criminal de matinale. "A sosit cumva curva?", intreba el direct, fara alte formule introductive. "Oh, nu!", raspunse femeia amabila. "Curva vine martea". "De dimineata?". "Nu, in general, curva ajunge pe la prinz, cu trenul de doispe". "E-te-te", zise barbatul destul de dezamagit (ne aflam intr-o joi). Medita doua-trei secunde si adauga: "Daca nu sint la timp la dumneavoastra, sa o retineti pentru mine!". "Sigur", replica doamna cu solicitudine, "nici o problema, o mai opresc oricum pentru cinci clienti". Apoi, observa moale, ca si cum s-ar fi scuzat: "Numai sa stiti ca s-a scumpit curva!". "Zau!?", tresari, neplacut surprins, interlocutorul. Mirii cu ostilitate: "Fir-ar mama lor de hoti! Nu le mai ajunge cit fura, pina si curva-i mai scumpa!". S-a indepartat bombanind, cu miinile adincite in buzunare si capul ascuns in fular. Familiarizata parca, dintotdeauna, cu astfel de reactii, femeia s-a aplecat spre mine, surizind larg, si, dupa ce ne-am salutat, a spus: "Ca de obicei, domn’ profesor, da? Cultura, Dilema veche si Romania literara?". Am confirmat din cap. "Sa stiti ca mi-a venit si Dilemateca!", mi-a soptit conspirativ, ca si cum ar fi fost o plasatoare de domnisoare ce-si lauda, prudent, "marfa".

V-ati dat, probabil, seama ca discutia de mai sus a avut loc la un chiosc de ziare, iar "curva" – dupa cum am realizat eu insumi dupa o scurta nauceala – este o noua publicatie de succes (s-ar putea sa nu fie noua, dar, personal, abia acum am auzit de ea!) din peisajul jurnalistic autohton. Nu am nimic cu nici o revista si cu nici un ziar, sa fim bine intelesi. Traim, ipotetic macar, intr-o societate deschisa si, atit timp cit nu violezi drepturile firesti ale celuilalt, ai posibilitatea sa te exprimi cum vrei si sa citesti ceea ce-ti place. Mi-au cazut insa ochii pe un editorial mai vechi de-al lui Andrei Plesu – retiparit chiar in numarul Dilemei vechi procurat in acea inubliabila dimineata si intitulat Martirajul limbii romane -, unde eseistul face urmatoarele (demne de studiat) observatii: "Ar trebui sa ne fie tuturor rusine de ceea ce se intimpla in Romania de la o vreme. Am reusit sa intram in Europa, iesind din rindul lumii. Am devenit, ca niciodata parca, o insula absurda, un conglomerat de dejectii, plutind in deriva. Viata noastra cotidiana penduleaza intre ridicol si convulsie, intre mirlanie si delir. Sintem cu toti vinovati si cu totii victime. Cum ne-am mai putea reabilita in ochii nostri si ai celorlalti? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesionala – imi spun ca numai limba romana, cu micul ei tezaur de impliniri intraductibile, merita inca o posteritate. Dar e limpede, pe de alta parte, ca ea n-a fost niciodata mai batjocorita ca acum. Se vorbeste singeros de urit, cu un apetit al promiscuitatii si degradarii de care cu greu ne vom putea vindeca. Viata cetatii a devenit o baie de vulgaritate. Sintem in ochiul unui virtej toxic, al unei tornade, care risca sa ne desfigureze". Cu atit mai mult cu cit, as adauga, ne complacem in acest tip de viata cu o seninatate de-a dreptul descurajanta. "Obscenitatea publica" (alt termen de-al lui Andrei Plesu) este modus vivendi, functioneaza adica pe post de "stare normala".

Marturisesc faptul ca, in dialogul matinal, din fata chioscului de ziare, nu epifania existentei unei publicatii numite Curva m-a socat cu adevarat, ci firescul atitudinii celor doi interlocutori – persoane respectabile (cel putin doamna in cauza, pe care o cunosc de ani buni!), cetateni ai acestei patrii europene. Pentru ei, conversatia despre revista Curva era un fapt de viata, un gest de normalitate, lipsit de orice indiciu al inadecvarii. Ori, mai corect spus, ajunsese asa, in interiorul "minunatei lumi noi", pe care ne-am construit-o, cu sirg, in ultimii douazeci de ani. Andrei Plesu are perfecta dreptate sa constate ca limba romana s-a imbolnavit, dar as zice ca maladia cumplit de ingrijoratoare se afla, in fond, in extindere dramatica, pe palierul spiritului. Constiinta noastra colectiva nu mai detecteaza dejectia, vulgaritatea, prostul gust si mirlania, acceptindu-le pe toate ca episoade neconditionate din firescul vietuirii. Sintem bolnavi de opacitate morala, traim in sordid ca intr-o oaza de "libertate" (libertinaj?), confundam ideea pluralitatii si diversitatii cu exercitiul vulgaritatii si promiscuitatii. Credem, netulburati, ca a-l expune pe David al lui Michelangelo la Academia Gallery din Florenta e totuna cu a ne arata organele genitale in public. Sau ca gestul de a-l citi pe Henry Miller ramine echivalent cu acela de "lecturare" a vestitului hebdomadar Curva. Daca vocabularul nostru "s-a obisnuit" cu interferenta grobianului in limbajul comun, e clar, sintem in plina patologie spirituala.

Mi-am luat presa culturala – de la doamna zimbitoare – cu un sentiment de frustrare si revolta. Parea injust si nedemn ca Dilema veche si Romania literara sa fie vecine de raft cu nou canonizata Curva. M-a apucat chiar o nostalgie dupa vremurile cind chioscurile erau invadate de reviste benigne, precum Infractorul si Infractoarea.