Caută 
4 MIN
Am sfeclit-o: ieri am schimbat prefixul; am implinit 30 de ani. Cindva, nu cu foarte mult timp in urma, mi se parea ca asta e limita la care se sfirseste tineretea sau macar prima tinerete. Oricum, cind eram adolescent, un om trecut de 30 de ani era, pentru mine, unul cu totul matur. Acum fireste ca lucrurile nu mi se mai infatiseaza asa.
Nu e nici un prilej de bilant. Nu ma preocupa mult-putinele realizari de pina acum, nu ma bintuie nici esecurile mai mari sau mai mici. Ma simt bine in pielea mea, la aceasta virsta, care unora le poate parea frageda, dar altora va asigur ca li se pare matusalemica. De fapt, ceea ce vreau sa comit aici, cu o sesizabila, totusi, umbra de nostalgie, provocata de privirea aruncata peste umar, este un elogiu al maturitatii. E drept, stiu citeva persoane apropiate care ar sustine, cu indreptatire probabil, ca pina la maturitate eu mai am de ars macar o etapa. Am sa fiu, ei bine, moralist, am sa fiu si patetic, dar imi permit un astfel de pacat macar o data. Promit ca voi reveni cu un articol similar abia peste 10 ani, cind lucrurile vor fi mult mai grave.
Multe timpenii am facut la viata mea, de multe nu sint tocmai mindru, dar cert este ca nu ma dezic de nici una. Ma bucur deocamdata ca nu am fost pus in situatia de a fi nevoit sa fac compromisuri de neiertat. Prin compromis inteleg acele auto-tradari sau abdicari de la un principiu pe care am incercat mereu sa-l respect: acela ca faptele mele sa nu ii afecteze si pe cei din jur. Ce s-a mai tocit intre timp este idealismul. Credeam, de pilda, acum citiva ani ca nu e nimic mai important decit prietenia, ca nimic nu poate zdruncina o astfel de sfinta legatura. Ca nu exista intemperii… Am invatat intre timp ca poate si scaderile sau disensiunile sint necesare si ca, de ce nu?, si ele fac parte tot din prietenie. Mai credeam ca neutralitatea este posibila. Ei bine, am aflat, nu fara framintari, ca uneori este cu neputinta sa ramii la toate rece, ca trebuie, cit de greu ti-ar veni, sa alegi, si ca nu mereu alegerea este facila, ca ea nedreptateste obligatoriu pe cineva; in fine, am mai descoperit, pe propria piele, ca nu intotdeauna biata inima ia deciziile cele mai potrivite.
Am devenit, din pacate, mai calculat si, automat, mai plictisitor, mai blazat. Ma entuziasmez, recunosc, mai greu, desi ma bucur ca un copil de ceea ce imi place. M-am obisnuit sa nu-mi mai cultiv lenea, sa respect o anumita disciplina a lucrului, ceea ce pe de o parte mi-a ordonat viata, pe de alta a cam vaduvit-o de alte dimensiuni ce-mi procurau, cindva, enorme satisfactii. Am ajuns chiar la intelepciunea pe care nici nu o credeam posibila acum 5 ani, de pilda. Ei bine, cred pina si in valorile mariajului. Ba chiar incerc sa ma conving de beneficiile fidelitatii. Vreau "famelie mare", nu si remuneratie… dupa buget. Si liniste, cit mai multa liniste. (As spune eu cui i se datoreaza toate astea, dar mi-a interzis sa o amintesc in tabletele mele de marti, asa ca-i fac discret cu ochiul fara sa-i spun de ce si ma intorc catre monitor.)
Am devenit subit barbat anul trecut, in mai, cind s-a stins tatal meu. Am avut sentimentul golului fizic si il mai am inca. Asa, lucrurile s-au simplificat drastic: mi-am dat seama ca cele care conteaza sint mult, mult mai putine decit as fi crezut inainte. Nu mai am ambitii desarte, nu-mi mai cocolosesc orgoliul, nu ma mai intereseaza intrigile, jocurile de culise sau rautatile mediului (academic sau nu) in care ma invirt. Am renuntat la o anumita boema, pe care o practicam, in varianta ei spiritualizata, cu ceva vreme in urma. E adevarat, a disparut, cu doi ani si ceva in urma, Emil Iordache, un prieten la care tineam tare mult si de atunci ocolesc sistematic loc(al)urile pe care pe atunci le mai frecventam. Chiar si intilnirile cu prietenul cel mai bun al profesorului, Dragos Cojocaru, au mereu un iz nostalgic, melancolic. Asta e, nu o sa mai fie niciodata la fel!
Dar, ca sa fiu si optimist, ca prea imi dezmint veselia pe care de obicei o afisez: am cistigat si prieteni foarte dragi, nu multi, dar apropiati. Eram sceptic inainte, credeam ca cei pe care ii am si care imi insotesc escapadele postadolescentine epuizeaza toate nevoile mele. Nu cred ca sint indiscret daca dau macar doua nume: Mariana Codrut si Radu Vancu. Sint un privilegiat, recunoasteti.
Ce-mi propun? Nimic deosebit. Sa fac in continuare ceea ce imi place (sa scriu, sa citesc, sa calatoresc, mai mult decit in ultima vreme, sa ma bucur de cei apropiati). E tot ce imi doresc. Nimic aventuros, nimic iesit din comun. Sa fie virsta? Acum 10 ani as fi zimbit rautacios gindindu-ma la o astfel de viata. Fireste, nici acum nu exclud micile derapaje, care mai coloreaza domestica-mi existenta.
Nici nu stiu de ce am scris toate astea. Fireste ca nu va intereseaza… Poate ca am vrut sa le recunosc fata de mine insumi chiar acum, cind schimb prefixul. Nu ma iertati: merit sa fiu acuzat ca sint cochet ca o femeie care se simte amenintata de primele riduri.
