„Pliurile” lui Mircea Roman

 Discret, dar nu apatic; taciturn, insa atent si spontan; introvertit, dar disponibil… Are sobrietatea unui ganditor preocupat sa dezlege marile probleme, insa si dezinvoltura insului convivial, interesat de opinii si dialog. In locul efuziunilor locvace, deseori superficiale si stridente, sculptorul Mircea Roman prefera eschiva tacerii si confortul refugiilor meditative. Este, in fapt, modul sau elegant de a prelucra datele exterioare, evitand sa se pronunte intr-un alt limbaj decat cel familiar si adecvat. L-am intalnit de curand la Centrul de Cultura „George Apostu" din Bacau; fusese invitat sa primeasca o distinctie importanta si sa participe la vernisarea propriei expozitii.

Nascut in Tara Lapusului (1958), absolvent al Academiei clujene de Arte Plastice, stabilit mai apoi la Bucuresti, Mircea Roman a parcurs pana acum un itinerariu artistic nu tocmai comun. Marele Premiu obtinut la Trienala de la Osaka (1994), premiul Delfina Studio (Londra, 1994) si o indelungata sedere, de aproape 14 ani, in capitala Marii Britanii sunt repere ale unei biografii in care se recunosc si semnele performantelor deja confirmate, si evidentul acrosaj cosmopolit. Fara a exagera in aprecieri, criticii – atat de la noi, cat si straini – nu au ezitat sa-i recunoasca meritele, situandu-l, cu totul indreptatit, in galeria artistilor valorosi ai zilelor noastre.

Daca ar avea curiozitatea de a se pierde in labirintul Magaziei dislocate in orasul lui Bacovia, amatorii de subtilitati hermeneutice vor gasi in piesele lui Mircea Roman un promitator camp de incercare. Spatiul organizat de autor are aparenta unui vast bazar oriental, structurat aleatoriu, pentru a justifica melanjul paradoxal de arhaic si modern – pe de o parte, de figuratie si abstractizare – pe de alta. Puzzle-ul impresionant de obiecte (unele supradimensionate, concepute minimalist; altele mignone, accesorizate baroc), sfideaza logica obisnuita a dispunerii. Busturi suspendate, corpuri agatate de pereti ori atarnand chinuit peste ziduri, figuri hieratice – imobile dar expresive -, siluete culcate sau rasturnate pe de-a intregul odihnesc cuminti in vecinatatea unor module uriase, alungite, aidoma gurilor de aerisire industriale, flancate de anatomii „deschise", piramide „miscatoare" (cazute in „nas", cu usi, ferestre si trepte interioare), cornuri ale abundentei din care par a se revarsa bunatati nevazute… Exista oare vreun criteriu care sa dea coerenta acestei neobisnuite desfasurari de forme si volume? Poate fi intrevazut un liant speculativ? Care este acesta?

Optiunea lui Mircea Roman este, deopotriva, antropocentrica si antropomorfa. Autorul chestioneaza felul in care este transpusa plastic intrebarea despre om. Ce anume il deosebeste si individualizeaza? Ii putem identifica „expresia" definitorie? Are un „chip" vizibil, de neconfundat? Intr-o asemenea lectura, forma corpului este oglinda sau imagine fidela a chiar felului sau de a fi. Artistul isi confectioneaza o adevarata „mitologie personala"; imagineaza personaje si posturi care destructureaza radical corpul clasic (cel maret si monumental, degajand forta fizica si frumusete – ca in sculptura Antichitatii greco-latine sau in cea de mai tarziu, a Renasterii europene), in favoarea unui calc arhaic si arhetipal, de inspiratie egipteana.

Omul lui Mircea Roman nu are nimic in comun cu anatomile fara cusur expuse altadata de Praxiteles, Polictet sau Miron, nici cu eleganta rece a cariatidelor din templele eline, nici cu geometria impecabila a Omului vitruvian desenat de Leonardo, nici cu semetia lui David, cel sculptat de Michelangelo. Omul umil, garbovit de probleme, preocupat de sine si de ceilalti, substituie modelul insului atragator, viguros si atletic. Sculptorul dezidilizeaza, asadar, estetismul de suprafata, fals triumfal si solemn, in favoarea unei retorici gestuale simple, sincere si austere. Verticalitatea corpului si integritatea lui nu sunt calitati umane de invidiat, cat mai cu seama indicii ale suficientei si superficialitatii. „Pliul" corporal este natural si firesc, daca grijile il impovareaza sau coplesesc. Gestica definitorie a omului este una flexibila si oscilanta. A spus-o la vremea lui Blaise Pascal, comparandu-l cu o trestie fragila, aflata in bataia vantului; se inclina pana la pamant, dar nu se rupe fatal. Omul viu, adevarat, gandea Heidegger, s-a nascut din grija si traieste zilnic pe versantul acesteia, preocupandu-se de sine, dar si de ceilalti.

Transpuse vizual, corpurile lui Mircea Roman par frante, dar nu infrante; inclinate, dar nu prabusite; reverente, dar nu ploconitoare. Un „franciscanism" sculptural bine studiat ii ofera autorului solutii in limitele simplitatii formale si a economiei de mijloace. El refuza, bunaoara, centralitatea figurilor, inclusiv a celor religioase. Ingeri sunt ascetici si mutilati, ocupand locuri marginale, de colt. Lemnul inlocuieste marmura, fragmentul se asambleaza firesc in perspectiva intregului, simbolicul surclaseaza functionalul. In Autoportretul de la 30 de ani, artistul isi deschide generos corpul pentru a fi privit la interior. Cu siguranta, avem ce vedea…