Polemistul

Aveam, la Cronica veche, un coleg cu vocatie enciclopedica si talent multilateral dezvoltat. Filosofia, stiintele, economia politica, artele – indeosebi teatrul -, toate il provocau, il incitau si il lasau perplex prin complexitatea lor. Cam toate doctrinele si curentele ii erau cunoscute la un nivel la care putea face fata oricarei discutii. El insusi scria eseuri, articole, cronici, recenzii, note despre aceste domenii si despre multe altele, tangente. Vocatia literara era si ea multipla: poezii pentru copii si pentru adulti, schite si povestiri, nuvele si romane pentru toate virstele, piese de teatru intr-un act sau in cite acte vrei, interviuri cu scriitori si cu savanti, reportaje de pe santierele patriei (aflata in plina constructie a socialismului si gata s-o porneasca „spre comunism, in zbor"), tot ce iesea de sub pana lui era dovada unui talent exponential, care tragea din toate pozitiile, in toate directiile. Cind, dupa ani si ani de truda pe ogorul literaturii, s-a pus problema de a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, juriul a constatat (asa cum cere Statutul) ca autorul, desi ilustreaza toate genurile si speciile literare posibile si imposibile, nu are totusi, trei carti intr-un domeniu, fie acela poezie, proza, teatru s.a.m.d. Intr-un timp record, autorul a redactat si editat cartile lipsa, asa incit, la proxima sedinta a onora(n)tei comisii, a fost validat.

Ceea ce ne uimea pe toti, in anii vechii Cronici, era, la colegul nostru, rapiditatea redactarii. O carte cumparata la, sa zicem, ora 9, era deja recenzata la orele 11. De cele mai multe ori, recenzentul ii dicta direct dactilografei, rasfoind opul si facind un sumar al sumarului. Dar astea erau, ca sa zic asa, recenzii rapide, destinate a prinde pagina de revista care tocmai se incheia. Altminteri, simpaticul (realmente) nostru coleg publica si exegeze elaborate, in care cita, copios si surclasant, toti expertii in domeniu. Ne-am amuzat odata sa-i numaram si, intr-un text de 4 pagini dactilo, am descoperit 47 de nume.

Inainte de a scrie o cronica la un spectacol pe care il vazusem si noi, cronicarul  ne cerceta pe fiecare in parte: „Ei, ce parere ai?". Ii spuneai parerea. Si nu mica iti era surpriza ca, la aparitia revistei, sa-ti citesti  opinia, sub semnatura lui. Ciclic, isi lua avint si scria cronici si articole in raspar, doar-doar ii va da cineva o replica. S-a intimplat chiar sa polemizeze cu un  coleg de redactie, pina cind redactorul sef le-a taiat la amindoi macaroana (primise, probabil, indicatii „de sus"). Insa proiectata lui lovitura a fost un articol in care il lua la refec pe un autor, binisor infipt, din Bucuresti, care publica indeosebi in Contemporanul. „L-am desfiintat!", a fost sentinta freneticului polemist. „Asa este!", ii cintam noi in struna. In saptaminile urmatoare a asteptat, vibrind de emotie, dreptul la replica. Citiva dintre noi, recunoscuti pentru faptul ca „devoram" revistele, primisem sarcina de a-i semnala aparitia replicii, intrucit el, avind preocupari „mai inalte", ar fi putut scapa momentul…

„A aparut ceva?". „N-a aparut inca, ii raspundeam noi, partasi perfizi la brusca intristare a polemistului. Probabil ca preopinentul elaboreaza mai greu…". Au trecut saptamini, au trecut luni si ani. De la o vreme, polemistul nici nu mai apuca sa ne intrebe, i-o luam noi inainte: „N-a aparut…". Il vedeam, de la zi la zi, de la luna la luna, de la an la an, tot mai abatut, nu mai juca nici sah cu frenezia de altadata. Albise. Din cind in cind il auzeam boscorodind: „N-a aparut…N-a aparut…". Aproape ca si noi eram intrigati de nepasarea criminala a preopinentului, de faptul ca il lasase intr-o devastatoare asteptare pe polemist. Realizam ca se spulberau, astfel, toate sperantele lui de a iesi din sfinta mediocritate, de a fi, in sfirsit, bagat in seama. Uite, un alt coleg, tot polemist, dar cam agramat, saracu’, era aproape in fiecare saptamina desfiintat prin diverse reviste, fapt ce nu-l deranja citusi de putin. Dimpotriva, il incinta: „Lasa-i sa scrie… Imi fac publicitate. Afla natiunea…". Publicitate vroia si el si, cind colo, nu beneficia nici de un cit de meschin drept la replica…   

Apoi, intr-o dimineata – in ce vara, in ce an? – cineva dintre noi (nu mai stiu cine) l-a tras de mineca pe polemist, intr-un colt de birou: „Am o veste pentru dumneavoastra, de la Bucuresti…". „A aparut?!", l-a tintuit polemistul de perete, gata sa-l sufoce. „Nu. A murit". „Cum, a murit fara sa-mi dea replica?!".

N-am vazut niciodata un om mai indurerat.