„Poporul meu”

Oamenii politici, jurnalistii, analistii sociali apeleaza adesea la formule generalizatoare, precum "poporul roman", "romanii", oamenii muncii, sindicalistii – sintagme sau cuvinte care evoca o masa omogena, gindind si simtind la unison; o pasta adesea amorfa, in care moleculele s-au contaminat si reactioneaza ca un intreg. O magma fara istorie, ignorind diferentele initiale de constructie si parcursul personalizat, evocind ideea de sistem. Unii oameni politici vizionari nu pierd nici un prilej sa indemne poporul la uitarea trecutului care seamana doar vrajba si la orientarea spre un viitor luminos comun. Se propun chiar aliante politice care ignora total vechile situari si spectrul social, amestecind intr-o risnita fostele victime si fostii prigonitori – tot  au ei ceva in comun. Nu s-au intilnit, ambele categorii, pe un cimp social-psihologic care le-a apartinut in devalmasie? Se spunea in acea erioada ca  "sinistra" ar fi declarat unui corespondent strain de presa ca "poporul meu" este capabil de orice sacrificii, mai ales sa-si reduca consumul, pentru a plati datoria externa. Istoria aceasta nu e fara urmari. Se simt si astazi multi  chemati sa gindeasca si sa simta pentru un imaginar popor al lor.

Avem, desigur, o identitate comuna, daca ne gindim la acelasi spatiu geografic si istoric, la unele trasaturi morfologice. Dar identitatea psihosociala este produsul  unui proces  interactiv dintre individ si cimpul social, are regimul nodului central al personalitatii aflate in interactiune cu socialul (grupuri, institutii, colectivitati). Iar personalitatea difera de la individ la individ, uneori distantele intre insi sint enorme. La fel si identitatea: e produsul unei sinteze eu-context, inseamna si solidarizare cu idealurile si identitatea grupului de apartenenta, dar si inventie de practici sociale noi. Apar totdeauna indivizi si grupuri care vor sa domine, sa impuna ideile si obiceiurile lor, care cred ca sint indreptatiti sa difuzeze valori si prestigiu, influenta si putere. Iar consecinta confruntarii e o distinctie neta, in functie de accesul la resurse, practici si discurs. Grupul dominant detine totdeauna nu numai pirghiile conferite de locul intr-o ierarhie, ci si capitalul simbolic care-i confera superioritatea. Este responsabilul productiei simbolice de valori, al practicilor  educative si de limbaj, al habitusurilor de consum, alimentar si cultural; detine capitalul (bani, valori, bunuri), care poate conduce la cistigarea  superioritatii politice, la promovarea unor miscari sociale sau culturale. In functie de locul intr-o piramida sociala, grupurile  dominante promoveaza anumite tipuri de relatii sociale, in interior si cu exteriorul, forme de identificare si distinctie,  gusturi si preferinte, etichete si coduri. In strategia lor identitara, actorii sociali si grupurile se situeaza  in functie de pozitia lor fata de resurse, de situatiile in care au fost implicati si de finalitatea pozitiei lor. Cu alte cuvinte, opiniile si atitudinile actuale contin in compozitia lor experiente si trairi trecute.

Gindurile de mai sus mi-au fost provocate de lecturarea unor lucrari prezentate de studentii la masterul de istoria comunismului, la  cursul de memorie sociala. Tema era un interviu cu o persoana care a parcurs o buna parte din existenta sa profesionala si sociala si comentarea acestei intilniri. Istorii de viata dezvaluind trasee complicate, determinate de contexte sociale si de situatii care au schimbat destine, determinind influente si optiuni care au creat cariere sau au distrus vieti. Trei categorii de evolutii: trasee care descriu impliniri si satisfactii sau altele devoalind existente frinte, vieti sfarimate de malaxorul regimului. La mijloc neimplicatii, cei care au ales calea retragerii in umbra, strategia strecurarii pe linga istorie, anonimatul asumat din vointa proprie sau determinat de imprejurari.

Decupez citeva istorii, pastrind, desigur, anonimatul biografiilor, ilustrind  categoriile identificate mai sus.

Iata-l pe un octogenar care a avut sansa sa fie remarcat in timpul serviciului militar, trimis la scoli de partid, devenind instructor de cadre si avind in subordine "toata nomenclatura raionului", ajuns pina la functia de "secretar doi" si defectind apoi; nu stim ce s-a intimplat, evita cu discretie episodul, dar e trimis la munca de jos, in fabrica. N-a mai primit "munca politica" pina la pensie, dar considera viata lui o "viata fericita" pentru ca i s-a oferit  tot ce si-a dorit: casa, loc de munca ,"functii dupa merit" (desi scoala nu prea avea). In rezumat: "Am tinut cu comunistii iar convingerea politica nu mi-am schimbat-o". Respinge, se intelege, cursul de astazi al istoriei.

Un  alt interlocutor, provenind dintr-o familie care avea dificultati materiale, descrie o copilarie privilegiata de regimul comunist, care i-a asigurat protectie totala: conditii sa invete o meserie, serviciu (cariera si-o datoreaza unui sistem de promovare mai permisiv, nu se cereau atitea studii), locuinta, posibilitatea de a asigura o viata neteda familiei. Nu l-a interesat altceva, considera ca a avut o existenta obisnuita, normala. Un meserias, care a facut cariera in industria mica, isi aminteste cit de "frumos" era la sedintele de partid, cind le spunea directorul ca trebuie sa construiasca socialismul si ei vorbeau in sala de-ale lor. N-a avut atractie pentru studii, dar a fost nevoit sa faca liceul la seral; mai adorm ei sub privirile indulgente ale profesorilor, dar merge la aproape toate materiile, in afara de rusa si franceza, aici nu intelege nimic. Nu-i o problema, ii spune profesoara,  repeta dupa mine si totul va merge struna. A si mers. Un om care a inteles  contextul, "comandamentele",  stia ca se minte, ca totul e fals, dar nu se revolta,  ci ridea cu bunavointa.

A doua categorie: iata-l pe un octogenar, fiu de functionar la caile ferate, care a primit o educatie aleasa, arestat in timpul studentiei, torturat cumplit, electrocutat, cedind psihic in anii de inchisoare, luptind cu insistenta, dupa eliberare, chiar si pentru un post de salahor. Devine apoi strungar, face o scoala de desenatori, in sfirsit face si facultatea, devine inginer apreciat, dar e tot un marginal. Avea o pecete. A avut de suferit toata familia – tatal dat afara, un unchi condamnat, fratii nu mai pot face studii superioare. Se considera un invins al istoriei, regreta acum optiunea sa si-si considera viata un esec.

O doamna care la 22 de ani intra intr-un ordin religios este acuzata de "crima impotriva ordinii sociale" si "propaganda religioasa" si condamnata la cinci ani de inchisoare. Cunoaste toti cei trei F: foamea, frigul, frica.

Un alt octogenar, profesor de desen, isi aminteste de anii copilariei: tatal, preot, amenintat mereu pentru ca refuza sa dea informatii despre enoriasii sai. Nu poate urma mult timp studii superioare, iar cind ajunge, in sfirsit, profesor, isi ocupa vara pictind biserici. Este arestat  pentru  "manifestari neconforme cu politica partidului" si "scapa doar cu un an". Ce crede despre vremurile de azi? O democratie prost inteleasa, din care doar putini cistiga.

Nu mai am spatiu, nu pot macar aminti alte biografii incitante, citez doar crezul unei doamne care a invatat sa taca, sa nu conteste masurile, sa se bucure de ce i se ofera, sa traiasca  sansa care i s-a oferit. Nu stie, desigur, ce sanse i-au fost inabusite.

Intrebare retorica: cum categorisim si articulam aceste destine atit de diferite, cum gestionam prezentul si viitorul unor oameni care au trait alaturi, dar paralel, fara a se putea intilni? Toti alcatuiesc poporul, desi fiecare a evoluat intr-o alta Romanie.

Publicitate și alte recomandări video