Pornind de la „Oda (in metru antic)”

Intrucit am primit mai multe reprosuri referitoare la finalul articolului precedent, dedicat lui Radu Andriescu, ma simt nevoit sa fac o precizare. Unora, finalul articolului meu li s-a parut a fi patetic. Altii au gasit in el o nota polemica, daca nu chiar o ironie la adresa autorului Necuvintelor, care, aflindu-se, pe la mijlocul anilor 70 in incinta Casei Pogor, a rostit un verdict menit sa infrunte veacurile: "Aici e locul unde – citez cu aproximatie – Miorita s-a metamorfozat in Oda (in metru antic)…". In opinia acestora, reactia mea ar trebui interpretata in cheie freudiana, ca produs al unor multiple frustrari legate de faptul ca, oricit m-as zbate si m-as da peste cap, nu-mi voi putea depasi inaintasul, a carui umbra devine, desigur, pentru mine tot mai apasatoare… Altii, minati de o alta suspiciune, au mers si mai departe cu fantezia, afirmind ca la mijloc este vorba de o polita pe care, chipurile, i-as plati-o lui Emil Brumaru si ca aceste trimiteri la sintagma atit de inspirata a lui Nichita Stanescu au drept scop punerea lui intr-o lumina nu tocmai favorabila. Lucrurile nu s-au limitat, insa, numai la literatura noastra cea de toate zilele, ci unii au batut moneda si mai cis, zicind ca sintagma in cauza ar fi nici mai mult, nici mai putin decit o aluzie la celebrul biletel trimis de Tariceanu mirabilului nostru presedinte, Traian Basescu, si ca eu, printr-un subterfugiu progresiv, apelind la silogisme ieftine si parafraze culese din lada de gunoi  a istoriei comunismului, as lua apararea opozitiei, cerind, in subtext, demisia doamnei ministru Macovei. In fine, mai exista inc-o supozitie. Si anume: ca, de fapt, demersul meu nu are legatura nici cu blinda Miorita, nici cu Oda (in metru antic), nici cu garsoniera insalubra a lui Ovidiu Nimigean. Ca, scriind aceste lucruri, eu atrag, pe de o parte, atentia opiniei publice asupra conditiilor in care traieste un poet contemporan, pledind, chipurile, pe linga autoritatile locale, in favoarea lui. De fapt, gestul meu e unul cameleonic; sesizind autoritatile, eu nu fac decit sa ma spal pe miini; ba, mai mult decit atit, prin realizarea acestui demers, eu urmaresc un scop meschin, vrind sa apar in ochii viitoarei generatii drept un om generos, care e oricind capabil sa se zbata pentru binele celorlalti. In realitate, lucrurile stau cu totul altfel etc… Ca, batind atita moneda calpa cu garsoniera-sciriu G4, situata in preajma pietei Nicolina, as urmari s-o transform intr-un viitor muzeu al holocaustului literar, unde sa ocup, dupa pensionare, un post caldut de muzeograf si, totodata, sa devin un maestru incontestabil al tinerei generatii… Autorii acestor supozitii spun, totusi, ca nu e nimeni atit de naiv sa creada ca, in urma articolelor mele, legiuitorii o sa descinda la fata locului, oferindu-i autorului Scrierilor alese un apartament cu trei sau patru camere din fondurile publice, in schimbul infectei garsoniere pe care o ocupa in prezent….
In fine, pentru a nu lungi vorba, eu zic sa lasam aberatiile la o parte si sa revenim la subiect, adica la sintagma lansata de marele Nichita…
…Fiind un histrion prin excelenta, nu putem sti cu exactitate cit de spontane si cit de calculate erau memorabilele aforisme pe care le rostea autorul Necuvintelor la diferitte ocazii. Cert este ca unele dintre ele, oricum le-am judeca, stralucesc si astazi ca niste juvaere, sfidind eternitatea. Asa se intimpla si cu sintagma care se refera la metamorfoza Mioritei in Oda eminesciana. In articolul precedent, am incercat sa pun in circulatie acest aforism transgresindu-l din epoca de aur a pisaniei romane in cea contemporana… Daca am gresit prin necuviinta, imi cer, in fata domniilor voastre, de zeci de ori iertare. Casa Pogor a fost si a ramas  pentru noi un fel de Mecca, pe care trebuie s-o viziteze, din cind in cind, nu numai orice literat, ci orice om care se respecta. Poate, intr-adevar, acolo a avut loc o astfel o schimbare de optica asupra literaturii si societatii. Acolo, literatura veche, de sorginte populara, s-a transformat intr-una cu bataie europeana, de aici si aluzia la Miorita si la Oda….
Desigur, spiritul junimist si-a pus amprenta asupra creatiei eminescine, impingind-o spre desavirsire. Si totusi, la drept vorbind, eu tind sa cred ca Eminescu nu se simtea tocmai in largul sau in saloanele somptuoase ale Junimii, cautind tovarasia unor spirite mai fruste. La drept vorbind, loc sacru pentru istoria literaturii romane ar trebui sa fie Borta Rece sau Bojdeuca din Ticau, unde Eminescu descindea destul de des. Poate ca acolo, la un pahar de vorba cu humulesteanul "necioplit", s-au copt multe poezii si s-au incins multe discutii privind rostul literaturii romane… Acolo a fost underground-ul junimist… Atelierul de potcovit inorogi… Un refugiu pentru doua spirite complementare, Eminescu si Creanga. Casa lui Vasile Pogor a fost scena de lansare a spiritului junimist, jucind atit un rol politic, cit si unul cultural… Dar sa nu alunecam cu supozitiile pe un teren periculos…
In ceea ce priveste literatura contemporana, aceasta se naste spontan si in locuri unde nici nu visezi. Artistii tineri au, in general, repulsie fata de tot ce inseamna "cultura oficiala", indifirent daca e moderna sau contemporana. Prin urmare, nu e de mirare ca ei isi gasesc debuseul in locurile mai putin batatorite de pasii inaintasilor. Noile miscari literare nu au nevoie neaparat de un spatiu institutionalizat pentru a-si coagula ideile. Istoria culturala recenta ne demonstreaza cu prisosinta acest fapt. Dupa cum se stie, orice miscare noua are tendinta de-a anihila curentele vechi. De-a-si cladi lumea dupa chipul si asemanarea sa. Artistii tineri tulbura apele, scotind la suprafata, odata cu milul, tendinte si autori pe care istoria oficiala i-a ingropat de mult. Prin negare, valorile autentice sint curatate de zgura locurilor comune, reasezindu-se mai proaspete in memoria colectiva. Fara negatie, orice literatura ar intepeni, iar peste autorii clasicizati s-ar asterne praful uitarii. Miscarea aceasta de dus-intors are un rol benefic asupra evolutiei oricarei culturi. Vorbind despre tinerii literati ieseni care s-au afirmat la inceputul anilor 90, incepind cu Radu Andriescu, Dan Lungu, Florin Lazarescu, Gabriel Decuble, Michael Astner, Radu Parpauta, Serban Axinte, Constantin Acosmei (oare stie doamna Leonte ca unul dintre cei mai interesanti poeti ieseni contemporani lucreaza in institutia sa!? intrebati-l pe Emil Brumaru despre Acosmei si va veti da seama cu adevarat cine e acest "anonim"), Dan Sociu si Lucian Teodorovici s.a. s-au format "gravitind" in jurul a doua personalitati: O. Nimigean si Serban Alexandru, alias Mirel Cana. Desigur, nu putem neglija si faptul ca cenaclul unde s-au format o parte din acesti tineri s-a desfasurat in incinta Casei Dosoftei sau ca insisi mentorii noii miscari au trecut, pentru a-si primi girul, si pe la Junimea… Atelierele mortii, ca sa folosesc o sintagma a Marianei Marin, au functionat insa in alta parte, in depozite, in hambare, si in garsoniera-sicriu locuita de O. Nimigean si familia lui. Acolo s-au copt noile idei. Acolo au fost puse la cale strategii. Acolo s-au croit mii de planuri din cutite si pahara… De aceea nu cred ca am exagerat prea mult spunind ca pentru scriitorii tineri ieseni acesta e locul unde Miorita a devenit o noua Oda (in metru antic). Deci: e si aceasta o istorie literara, nu-i asa?!