Caută 
4 MIN
Este posibil ca, preumblandu-va, cu sau fara treburi, prin zona Centrului Civic, din Iasii vechilor zidiri si iubiri, sa observati un domn care si el se preumbla pe-acolo sau pur si simplu, stand pe rotonda de piatra a esplanadei, se tot uita la cladirile din jur, cu deosebire la cea a Teatrului „Luceafarul", pe care o tine sub observatie ca un paznic de zi sau, mai degraba, ca un Poirot aflat in misiune secreta. Misiunea lui nu-i de a urmari oamenii, desi priveste cu o vadita satisfactie copii si parinti si bunici ondulandu-se spre intrarea in teatru, la orele matinale ale unui spectacol. Ii vede si pe acestia, uneori chiar el le e calauza copiilor, spre intrare, atunci un ochi de-al lui rade, dar celalalt plange, un plans inlauntru, desigur, dar a fost o vreme, nu demult, dupa moartea ei, cand chiar plangea de-adevaratelea. Atunci s-a dus la un psihiatru si acela i-a recomandat terapia povestirii: ca sa se elibereze de obsesie, sa povesteasca mereu, sa spuna oricui, oricand, povestea lor, a teatrului. Barbatul – caruia nu-i dai nici 70 de ani, iar el cu mandrie ti-i marturiseste pe cei aproape 80, avuti la purtator, se intalneste cu un altul, cam de aceeasi varsta, fost sef de santier acela, si-amandoi nu-si dau rand in a-si repeta intamplari pline de haz, sau de necaz, din „odiseea" construirii Teatrului, pe care nu obosesc sa-l admire si sa desfida „cojmeliile", „caciulile" ridicate in jur, ce i-ar rapi din frumusetea si singularitatea de odinioara. E o magie, in care se complace voluntar sau involuntar – si cum sa nu fie asa, cand intreaga lui viata s-a consumat si a fost harazita acestei magii, acestei iluzii, acestei i/realitati, care este scena, scena dedicata celor mai fragezi, mai exigenti si mai dificili spectatori: copiii.
Ii defileaza pe ecranul interior nu o mie, ci mii de nopti si zile, petrecute acolo, in teatrul cel nou, sau dincolo, la Casa Studentilor, sau mai de demult, la Teatrul de Papusi, gazduit chiar intr-o cojmelie, in curte, „la Catolici". Se anima, sub pleoapele lui, spectacolele in aer liber, la scena deschisa, din parcuri sau din cartiere, cand copiii veneau cu mult inainte de ora inceperii, nu doar ca sa-si ocupe un loc mai in fata, dar si ca sa-i ajute sa-si instaleze „circul" si, poate, sa descopere ei insisi, cotrobaind prin „caruta cu paiate", secretele acestei magii. Dar la Venetia, pe laguna, cand nu puteau scapa de o sarma?! O sarma, ce ajunsese nu se stie cum, in bagajul lor, o sarma de care n-aveau nevoie si pe care, dupa fiecare spectacol, o faceau uitata acolo, in piata, dar copiii observau si repede le-o aduceau, nu cumva sa se piarda un obiect atat de pretios care, de fapt, nu folosea la nimic…
Dar turneele prin Indii, prin Islamabaduri si Kasmiruri, prin tinuturi smaltuite cu alte miruri? Dar cand s-a dus el la sirieni, la sirienii care, azi, se bat pe viata si pe moarte, de le-a facut scoala de teatru, cum aceia nu mai vazusera? Dar cum au iesit ei, artisti-manuitori, din spatele paravanului si s-au „expus" direct publicului, au jucat „la vedere", cum nu se mai vazuse, pana atunci, in spatiul mioritic? Si au ramas acolo, pe scena, cu tot cu papusile lor, dand o noua directie, deschizand un nou orizont copilaririi. Dar, iarasi si iarasi, „odiseea" ridicarii Teatrului Cel Nou, a carui constructie a durat, ca-n poveste, zece ani? Si, peste toate, ea, Lulusa, alias Natalia Danaila, iubita, sotia, animatoarea, directoarea, cea care i-a scos de dupa paravan, cea care i-a scos din cojmelii si i-a plimbat prin parcuri, pe scene si prin tari abia daca visate, cea care a deschis, cu sfiala sau cu aplomb, chiar cu impertinenta, toate usile (si cate erau, doamne!), spre a obtine aprobari peste aprobari (care negau sau intareau alte aprobari), intru edificarea acestei noi Case de Teatru, a copiilor, inaltata, in prima si-n ultima instanta, aproape ilegal.
Cui sa povesteasca?
Si se hotareste sa intre, si chiar intra, in cladirea Teatrului, calcand timid pe dalele de marmora, atent sa nu se-mpiedice de recuzita ramasa-n memorie. Se duce la Holban si la Oltita, sa le mai spuna, inca odata, povestea. „Dar noi o stim, povestea, domnule Constantin Brehnescu, zic dumnealor (poate Puiu, poate Oltita). Sunteti cel mai vechi om din acest teatru, ati pus in scena sute de piese, ati scris zeci de scenarii, ati cunoscut atata lume. De ce nu scrieti si povestea acestui teatru?!"
Intr-o dimineata, suna telefonul. „Sunt Titi, zice vocea, Titi Brehnescu. Vin pan’la tine, iti aduc o carte!" Si, cum vine, chiar inainte de a-mi oferi cartea, incepe a povesti, in timp ce eu ard de nerabdare s-o rasfoiesc, s-o citesc. „Gata cu terapia povestirii orale, zic, hai sa vedem cum ai folosit terapia scrisului…"
Teatrul visat, asa se cheama cartea – o suita de „scene", de scenete, de episoade, nu doar din viata teatrului, ci si din viata cuplului Constantin Brehnescu – Natalia Danaila, Lulusa, pentru cei care au cunoscut-o, pretuit-o, iubit-o. Aproape peste tot, cand un ochi rade, din celalalt se prelinge o lacrima.
Buna parte din aceasta poveste tocmai v-am spus-o…
