Precaritatile criticii

Pindita de mondenitate si protocol, critica de arta pare a fi perceputa astazi drept un gen infam, evaziv si alunecos; ea se sustrage tiparelor ferme, predictibile, rareori fiind asumata ca destin profesional sau vocatie definitiva. Secundara fata de preocuparile curente ale protagonistilor, critica plastica se exerseaza ocazional, „printre altele", functie de capriciile feluritelor evenimente care o conditioneaza. Privind retrospectiv, observam ca putini sint autorii consacrati care nu au facut altceva decit critica. O atare indeletnicire se deprinde „din mers" sau din experienta, cita vreme nu exista scoli care sa te invete cum sa o practici ireprosabil, „ca la carte", nici „retete" care sa-i asigure o functionare fara cusur. De aici, poate, si usoara sublicitare culturala in raport cu aplicatiile similare din alte domenii. Cum s-ar explica suspiciunile si precaritatile care, evident, insotesc discursul critic in mai toate ipostazele publice?

Stimata si detestata in egala masura, critica specifica artelor vizuale imbina talentul scriitoricesc si prestatia locvace, abilitatile epice ale cronicarului cu elocinta spontana a oratorului. Astfel de calitati nu sint intotdeauna la indemina, nici distribuite echitabil in una si aceeasi persoana. Nu-i intotdeauna suficient sa scrii bine, cum nici doar sa vorbesti frumos. Criticul este solicitat sa se pronunte in situatii care presupun si mobilizare speculativa, dar si eschive sau replieri strategice. Este pusa in joc o adevarata echilibristica langajiera menita sa concilieze tonalitatile celebrative dictate de moment cu severitatea „judecatilor" de gust, jubilatiile ideii cu derizoriul faptului cotidian. Indiferent de context, patetismul elogiativ netemperat este la fel de caraghios ca si sobrietatile evaluative supradimensionate. In una si aceeasi interventie se intilnesc, deopotriva, fermitatea si prudenta, observatia subtila si cliseul, densitatea speculativa si superficialitatea. Criticii criticilor sint, de regula, nemilosi, sanctionind cu asprime orice slabiciune sau ezitare. Tocmai de aceea, spatiul ocupat de critica artei este mai curind unul al solemnitatilor inaugurale, al retoricii encomiastice si complicitatilor care nu distrug, ci incurajeaza. Statistic vorbind, ponderea criticii „demolatoare" este derizorie in raport cu cea „pozitiva" sau laudativa. Nu cumva gasim tocmai aici un semn al precaritatii despre care vorbeam?

De buna seama, exista mai multe moduri de a face critica. Tipul familiar atit publicului, cit si artistilor pare a fi cel de intimpinare, pliat pe expectantele imediate ale autorilor si, adesea, ale participantilor la vernisaje. Prezente intr-o masura simtitor diminuata, critica speculativa (de idei), la fel ca si cea interpretativa minimizeaza referintele la autori, subliniind in schimb aportul problematic, stilistic sau de mesaj al operelor expuse.

Ce anume i se reproseaza indeobste criticului? Complezenta, nesinceritatea, moderatia, lipsa de agresivitate. Ca si in alte cazuri, publicul ar prefera tratamente mai „ascutite", contondente, asemanatoare executiilor reci si singeroase din vremea ghilotinei. De ce nu i se ofera satisfactie? De ce nu accepta criticul rolul gidelui necrutator? Poate critica neacuzind, adica fara ca „victimele" sa faca obiectul unor „deconstructii" publice rusinoase? As raspunde afirmativ…

Primul rol al criticului este acela de exercitare a unei optiuni. El alege despre cine sa scrie sau sa vorbeasca, stiind ab initio ca nu va multumi pe toata lumea. Daca intrevede o bruma de valoare, va opta sa-i invoce cu precadere pe artistii in care investeste timp si incredere. Solidarizarea se construieste pe un vector al discursului favorabil, insa coerent argumentat. Omisiunile – premeditate sau nu – sint chiar mai dureroase. Uneori este preferabil sa fii criticat, chiar si aspru, decit neluat in seama. Riscurile sint reciproce. Daca scrii despre citeva zeci de artisti meritorii, vor fi alte citeva mii indrituite sa te desconsidere sau chiar sa te urasca… 

Criticul trece in majoritatea cazurilor drept un personaj antipatic. Sufocat de caruselul evenimentelor, va simti la un moment dat nevoia unei detasari. Este semn ca si-a devenit siesi antipatic. Istoric si critic de arta in tinerete, Andrei Plesu descria in Ochiul si lucrurile, cu inteligent sarcasm, momentul „satietatii" de sine: „Vei ajunge sa nu-ti mai tolerezi complezentele, regia de camuflaj a propriilor nelamuriri, micile abilitati de ocazie. Te vei satura de severitatile tale. Te vei satura, in egala masura, si de indulgentele tale (la care, uneori, norme de convenienta sociala te obliga). Te vei satura sa fii tratat drept «cunoscator», sa te intrebe matusile ce crezi despre natura moarta din sufragerie, iar vecinii cu cit si-ar putea vinde un dulap de epoca. Te vei satura, in fine, sa te amendeze lumea drept «snob» si polemistii drept «obscur». Vei inceta sa mai admiti statutul de «pretaluitor» de bunuri si de judecator public. Stii bine ca nimeni nu detine criterii infailibile de judecata, ca valorile se infirma sau se confirma fara interventia ta, daca nu chiar in pofida ei. Ca din sutele de artisti despre care trebuie sa vorbesti cu «competenta» unii sint de pe acum condamnati la anonimat, iar ceilalti pot oricind sa scape vigilentelor tale. ÈAAA˜tii bine ca e barbar si nemilostiv sa desfiintezi intr-un sfert de pagina eforturile de citiva ani ale unui artist, fie el si mediocru. La fel, stii bine ca e inept sa aprobi totul sau, mai rau, sa te scalzi in lacrimoase exaze ori de cite ori ai in fata un carton inramat. Te simti mereu constrins sa faci raul pe care nu-l voiesti, ratind binele pe care-l cauti".

Morala? Cel ce pretuieste cu adevarat critica va sti cu siguranta cind sa o abandoneze discret, fara patimi, remuscari sau regrete…