„Preot inaltarii noastre…”

Intr-o toamna ca asta, cu 21 de ani in urma, trei scriitori – regretatul Laurentiu Ulici, Sergiu Adam si cu mine – botezam, la Tirgu Neamt, o pruncuta. Fusesem luati "discret" de la o sezatoare literara si dusi in casa de pe dealul Pometea a preotului-profesor Teoctist Caia, unde s-a desfasurat increstinarea. Ceremonia a fost cit se poate de secreta, intrucit celor trei nasi, ditamai redactori la revistele "Contemporanul", "Ateneu" si, respectiv, "Cronica", nu le-ar fi cazut bine sa se afle ca, in deplasarile lor literar-artistice, se ocupa de botezuri. Erau ultimii ani ai dictaturii, cind dosariada partidico-securista devenise din nou teapana. Lui Ulici si mie nu ne prea pasa, totusi, de consecinte, dar Sergiu Adam, ca fiu de preot, suportase destule obstructii si intimidari din partea "organelor", asa incit sufla si-n iaurt…

Dincolo de acestea, insa, casa din Pometea a devenit nu doar pentru mine, ci pentru mai toti scriitorii care poposeau in tinutul Neamtului o casa de oaspeti. Atmosfera autentic carturareasca, recitalurile de muzica si poezie sustinute de cele trei "Caiute" (Ana-Maria este realizatoare de emisiuni culturale tv; Claudia e proaspata absolventa a Conservatorului din Bucuresti; Olguta o urmeaza), recitalurile si lansarile de carte pe care le-am avut in bisericile unde a slujit/slujeste preotul Teoctist, calatoriile facute impreuna pe la lacasurile manastiresti din Moldova – acestea si inca multe altele ma fac sensibil la orice chemare venita din acest dulce tinut crengist. Sa adaug ca preoteasa-mama, Olguta, este spita de David Creanga, din Pipirig, si ca, mai ales prin stradaniile dumneaei, salonul casei de sub aripa Vulturului a devenit un micro-muzeu etnografic, unde isi afla locul unelte si vestminte ce-au insotit si infrumusetat muncile si zilele stramosilor ei. Iar prima "directoare" a muzeului a fost, incepind de pe la trei-patru ani, Claudita; cu o bagheta "magica" in mina – anuntind-o, parca, pe dirijoarea de astazi – ea iti prezenta exponatele cu o precizie si un colorit de profesionista. I-a urmat in functie finuta-Olguta care, adaptindu-se economiei de piata, era incintata daca, dincolo de laude si imbratisari, o onorai cu o simbolica taxa de intrare… Principalii contribuabili erau, desigur, parintii, care intrau zilnic in "muzeu"…

Nimanui nu i se potriveste mai bine zicerea: "omul sfinteste locul" ca preotului. Si nu-i vorba doar de sfintirea liturgica. Linga invatator si profesor, preotul a fost dintotdeauna un modelator de suflete si de constiinte. A fost / ar fi trebuit sa fie el insusi un model. Nu intimplator, mai vechiul apelativ dascal il definea (cf. DEX) pe invatator si, prin extensie, pe profesor, iar la figurat pe un "initiator sau propagator de doctrine". Autorul acestei definitii (din DEX, editia 1975) s-a gindit, probabil, la …dascalii marxism-leninismului, caci pe Platon, Aristotel, Kant sau Hegel n-a indraznit nimeni sa-i numeasca dascali, decit, poate, cu ironie materialist-dialectica… Un al treilea inteles – pe care eu l-as fi pus primul – al termenului dascal este acela de "cintaret de biserica; diac; cantor" .

Chiar in aceste zile am tot auzit/vazut vorbindu-se despre revolta dascalilor, bani pentru dascali (generice de la Realitatea Tv). Mie aceste etichete mi se par nu doar desuete, ci minimalizatoare si chiar jignitoare. Desigur, dascalul de la biserica s-ar simti onorat sa i se spuna invatator sau profesor, dar reciproca nu cred ca-i valabila. E bine ca fiecare sa fie definit prin el insusi si sa se recunoasca deplin in modul cum il numesc ceilalti. Dar asa cum unii invatatori si/sau profesori isi vad doar de "oficierea" de la catedra, fara a se implica in viata comunitatii, si unii preoti sint preocupati doar de slujba si de propria chiverniseala. In acest mod, se creeaza o discrepanta flagranta intre ceea ce zice si ceea ce face popa. Si cum mai ales faptele rele sint mediatizate, se inculca ideea ca preotul e un fel de baron local care-i spoliaza pe enoriasi.

Spre deosebire de profesori, care prin "numar si putere" (vorba poetului) isi pot apara drepturile, preotii sint condamnati, prin insusi statutul lor, la supunere si ascultare. Daca cricnesc impotriva autoritatii ierarhice, pot pati precum, cindva, diaconul (si invatatorul) Ion Creanga. Desi sint salariati ai statului, preotii nu au un sindicat care sa-i reprezinte. Nu au nici casa de pensii, nici casa de sanatate. Multi dintre ei slujesc in parohii mici si sarace, duc o viata plina de privatiuni si umilinte, au tot felul de dari (un fel de biruri) catre episcopie/ mitropolie, pe care sint obligati sa le onoreze. Daca moare preotul, familia este scoasa din casa parohiala (caci nu toti reusesc sa-si construiasca o casa proprie), spre a se face loc succesorului. Dramatica este, indeosebi, situatia pensionarilor, pensiile fiind mizere, cum le-au fost si salariile. Unii sint intretinuti/ingropati din mila comunitatii, nu a episcopiei unde, in fapt, au "cotizat" toata viata. Un caz frapant: nu stiu care episcopie, in loc sa-i ofere ajutor financiar unui preot grav bolnav, i-a oferit unuia sanatos tun, sa-si cumpere o masina de lux!

Acesta ar fi reversul medaliei Fata o reprezinta, totusi, preotul care, sfintind locul cu faptele sale, reuseste sa-si asigure un confort spiritual si familial, sa-si implineasca vocatia. Si eu cad in pacatul de a nu pomeni aici, decit frugal, faptele bune de care am aflat, o intreaga dupa-amiaza, din marturisirile unei intregi promotii de preoti ce s-au intilnit sa sarbatoreasca, impreuna cu dirigintele lor (acelasi neobosit animator Teoctist Caia) implinirea a cinci lustri de la absolvirea Seminarului de la Neamt. A fost o favoare pentru mine si pentru scriitorul Dumitru Vacariu (emanat din Pipirigul crengist) sa le auzim confesiunile, spovedaniile de o dezarmanta sinceritate. Poate si pentru ei, sa ne asculte. Astfel de, cum se spune acum, interactionari ar trebui sa se desfasoare nu doar la ceas aniversar, ci oricind si oriunde.