Prietenul meu, doctorul

miercuri, 14 octombrie 2009, 17:55
4 MIN
 Prietenul meu, doctorul

Citeam zilele trecute o stire potrivit careia din Romania au emigrat, in ultimii doi ani, in jur de cinci mii de tineri medici rezidenti si specialisti. In materialul respectiv, dl. dr. Vasile Astarastoae, rectorul UMF Iasi si presedintele Colegiului Medicilor, preciza ca media plecarilor (2.500 de doctori/an) este echivalenta cu numarul absolventilor de la toate facultatile de Medicina dintr-un an. Cauzele exodului sint arhicunoscute: salariile rusinoase pe care le primesc cadrele medicale, conditiile precare de lucru si programul barbar de activitate. O analiza a acestor factori este inutila. Oricit ar incerca cineva sa despice firul in patru, starea de fapt nu poate fi schimbata.

Lectura articolului m-a dus cu gindul la un prieten a carui experienta este, cred eu, simbolica si simptomatica pentru intelegerea plecarilor in masa. In Iasi, amicul a lucrat la radioterapie, fiind angajat si ca asistent la UMF. Acum doi ani, soarta i-a oferit sansa sa plece cu o bursa de specializare la un spital din Franta. A lasat acasa sotia (medic rezident si ea), copilul de citeva luni si a plecat in Normandia. Cu franceza nu se prea omorise in scoala, dar acest amanunt nu era atit de important incit sa-i impiedice planul. Dupa o bucata de vreme, sa fi fost deja mai bine de jumatate de an de la plecarea lui, familia s-a reunit in Franta. In cei doi ani de specializare, docteurul a mers la cursuri platite cu banii cistigati din garzi de noapte si din munca la sfirsit de saptamina. A invatat ce trebuie sa faca un medic radiolog cu bolnavii de cancer, ce tratamente noi exista si ce potential au, a adunat studii de caz pentru teza de doctorat care astepta sa fie scrisa, a cheltuit multi bani pe carti scumpe si valoroase, a stat pe linga specialisti si a bagat la cap cum trebuie sa lucreze cu aparatura moderna. In fiecare zi plimba copilul la si de la gradinita, facea menajul alaturi de sotie iar cind mai prindea ceva timp liber isi lua trupa si mergeau in excursie. Intr-un august ne-am intilnit in Paris. Ei conversau elegant in franceza, de parca se nascusera in Hexagon, iar puiul lor deprinsese si el tehnica graseierii, aratind peste tot cu degetul si adresind la orice pas cite un "pourrrquoi?" care punea la incercare nervii partenerilor de dialog.

Fericirea a durat cit contractul de studii doctorale. Doctorul si-a incarcat viata in mai multe lazi mari de carton pe care le-a expediat cu autocarul in Romania, si-a urcat familia in avion si a revenit la Iasi, unde il asteptau citeva surprize placute: o inundatie de la o teava sparta in perete, un scandal cu vecinii, legat de locul de parcare, un conflict de durata cu tutorele doctoral, nemultumit ca tinarul nu face sluj, si chinul de a nu gasi o gradinita potrivita pentru micutul graseior care se incapatina sa tot spuna "oazo" si "bato", desi taica-su ii explicase cit se poate de clar ca, gata, ce tot atita "pourrrquoi?", cind pe la noi se spune vrabie, barca, barza, brinza, viezure… Distractia s-a terminat, "e timpul sa vorbesti limba materna pe care n-ai auzit-o pina acum".

Din noiembrie 2008, clipa reintoarcerii la sinul cald al patriei dragi si iunie 2009, moment despre care urmeaza sa facem vorbire, familia formata din cei doi medici plus un copil imbracat occidental si pus mereu pe sotii s-a "re-romanizat" cu fiecare zi petrecuta pe plaiurile dulcelui tirg. Ne-am intilnit, fireste, de mai multe ori, ocazii cu care doctorul exprima in chip sintetic, prin consideratii cu miez, raporturile cu colegii de acolo si de aici. Asa am aflat ca in Iasi exista foarte putini medici care stiu sa faca cu adevarat o ecografie sau un remeneu, ca munca la cabinetul privat al marelui doctor cutarica nu e cu nimic deosebita de munca pe plantatie, ca unele din lucrarile citite in Franta erau plagiate prin diverse tomuri ale unor mari specialisti romani, ca bibliografia de specialitate a unor somitati medicale bahluviene se opreste la descoperirea aspirinei si multe altele. Pentru amicul meu, cel mai enervant aspect era lipsa de interes fata de pacienti, fapt pe care, in paranteza fie spus, l-am resimtit cind saraca mama, foarte grav bolnava (fapt ce aveam sa-l aflu mai tirziu, mult prea tirziu), a zacut vreo citeva zile in spitalul de la Tecuci, intrucit ai mei nu aveau bani de spaga pentru doctorul care era gata sa o opereze de "pietre la ficat", desi s-a dovedit ca ea avea cu totul altceva. Despre subtilele tehnici de radioterapie si chemoterapie ale unor vestiti medici ieseni nu voi scrie nimic, din respect pentru prietenul meu.

In iunie 2009, doctorul a primit un mesaj din Franta. Era de la directorul de personal al unui spital dintr-un cochet orasel alpin. Ii citise C.V.-ul si ajunsese la concluzia ca in Franta e nevoie de oameni bine pregatiti profesional. Tinarul medic a lasat doctoratul in suspensie, si-a incarcat viata in mari cutii de carton, pe care le-a trimis cu autocarul in tara fraternitatii, libertatii si egalitatii, apoi si-a convocat sotia si pustiul care trecuse deja de la "pourrrrquoi?" la "de seee?" si au plecat. Cu masina. Ca sa faca opriri relaxante la Viena si la Praga. La destinatie ii asteptau bani mai multi, conditii de lucru mai bune, o baza de pregatire profesionala mai performanta, o gradinita si o scoala mai bune… "Pourqoui pleci?", l-am intrebat. "Pentru ca e mai bine", a raspuns.

Comentarii