Privind catre Apus

Romanul Privind catre Apus al Andrei Stefan ne prezinta o lume inchisa intr-un bol magic, in care se afla amestecate, intr-o proportie ce variaza de la pagina la pagina, lumea reala si lumea virtuala in care isi duc existenta personajele. Bolul este mapamondul, iar punctele de reper – orasul natal al Yanei (probabil Iasul), tarmul marii, apoi Parisul, New York-ul, Venetia, Londra, dar si Oslo, accesat prin intermediul chat-ului. E o lume usor aseptica, in care trairile si dramele nu ies decit cu greu la suprafata, si aceasta fiindca autoarea "jurnalului" se fereste sa apese prea mult cu piciorul pe pedala pianului la care cinta, preferind sa solfegieze in surdina, conferind partiturii o nota de echilibru si armonie. Gindurile si sentimentele personajelor ce populeaza aceasta carte nu sint exacerbate, ci estompate cu dibacie si eleganta. Desi autoarea admira "picturile suprarealiste", in special "lucrarile Fridei Kahlo" si este atrasa de sensibilitatea impresionistilor si postimpresionistilor (Renoir, Monet, Van Gogh, Toulouse Lautrec) sau de tablourile lui Edward Munch, scrisul sau poarta amprenta altor modele. Strigatul sau poate fi doar ghicit, nicidecum auzit, nici macar in surdina. El se rostogoleste ca o soapta undeva in spatiul gol creat intre cuvinte si nu razbate decit arareori la suprafata, luind forme inselatoare. "Fiecare cuvint are propria incarcatura emotionala – scrie Andra. De curind am constatat cu surprindere – marturiseste ea – un lucru interesant: nu numai sunetele sint inconjurate de energie, ci si literele". Putem concluziona ca tinara autoare considera literele ca pe niste entitati de sine statatoare. Ele poseda, asemenea unor corpuri, energie proprie. O aura… Prin intermediul lor primim mesajele celorlalti. Literele se combina intre ele si dau nastere silabelor. Silabele alcatuiesc cuvintele. Iar cuvintele se leaga intre ele si alcatuiesc propoziitiile si frazele. In interiorul unei fraze literele pulseaza asemenea unor celule vii. Celulele alcatuiesc increngaturi din care se naste sensul. Dar dincolo de sens, ghicim si emotivitatea celui care ne transmite mesajul prin email sau sms. Autoarea poseda un al saselea simt, care-i permite sa perceapa starea psihica a celorlalti. "Desigur, unii sint fascinati de acest lucru – scrie ea -, insa altii au multa grija ce gindesc cind sint in preajma mea, temindu-se ca pot afla emotiile lor…". In privinta emotiilor celorlalti, Andra Stefan este destul de discreta. Chiar si atunci cind le descifreaza, nu le da in vileag. Autoarea se comporta cu delicatete fata de personajele din aceasta carte. Le protejeaza de ochii indiscreti ai cititorului, care este nevoit, de cele mai multe, ori sa apeleze la intuitie pentru a afla ce gindesc personajele Andrei, imbracate in mantii de cuvinte transparente, ce ni se scurg printre degete ca apa de izvor. Iti trebuie un anumit efort mental pentru a retine chipurile si framintarile personajelor ce se oglindesc in ele.

Lumea descrisa in Privind catre Apus e una noua, in care spatiul si timpul si-au scurtat dimensiunile. Ea seamana cu un vas plin de un lichid galben-verzui, in care plutesc, asemenea unor petale, nume de orase, de strazi, ce se apropie si se indeparteaza unele de altele in functie de miscarea unui mouse nevazut, minuit in spatele cuvintelor obisnuite. Mouse-ul se misca mai intii in avion, pe genunchii indoiti ai Yanei, nu departe de hublou, de la sfirsitul spre inceputul povestii, apoi coboara spre tarmul marii, bintuit de grupul de turisti italieni. Seara, in camera sa de hotel, Yana (numele, care ne trimite la Yin si Yang si la filozofia Zen, poate fi considerat drept un simbol al frumusetii interioare) deschide din nou laptopul (de fapt, aici e rememorata o scena din trecut), asculta muzica, citeste ultimele email-uri si discuta cu prietenii pe messenger. "Din trecut, ma inspira amintirile si visele, scrie ea. Unii ar afirma ca materia fizica traieste in prezent, iar corpul spiritual in trecut. Nu am analizat niciodata aceasta perspectiva. Nu traiesc in trecut, insa doresc sa-i pastrez amintirea cit mai vie…". O amintire este si Lina, unul dintre personajele pe cit de enigmatice, pe atit de consistente ale cartii. Intr-un fel, Lina e opusul Yanei. Daca Yana este o aparitie diurna, Lina e una nocturna. Viata ei e invaluita in mister. Lina cinta intr-o formatie itineranta care colinda continentul. In orasul natal, enigmatica Lina lucreaza la un club de noapte. Lui Emil, primul prieten al Yanei (care sfirseste tragic), ii e teama ca nu cumva Lina, pe care se pare ca o cunoaste foarte bine, ar putea avea o influenta nefasta asupra iubitei lui, de aceea o indeamna la prudenta. Nu e cazul: Yana stie si singura sa se fereasca de pericol si arareori isi iese din matrice. Fragilitatea si neindeminarea ei se compenseaza printr-un echilibru interior si un instinct de conservare bine temperat… Mediul exterior o pune adesea in dificultate. Orice iesire in public pentru ea devine o aventura… Pantofii sau cizmele cu tocuri constituie pentru Yana o incercare grea, care se lasa cu sechele si, uneori, aventuri neasteptate. Ea merge pe tocuri ca si cum ar merge pe catalige. Iata, de pilda, o secventa de iarna londoneza (sintem inainte de Craciun), usor bruegeliana, surprinsa intr-o nota autoironica, si autoportretul autoarei: "Ma plimb pe un bulevard central, pasind incet, pasind cu grija sa nu alunec. Sint ca un magnet pentru accidentele minore, gen impiedicat si alunecat. Astazi am facut marea greseala sa-mi iau cizmele cu toc subtire. Merg cu viteza melcului urmarind fiecare pas… Ma gindesc cu groaza cum voi cobori scarile de la metrou… Sint cuprinsa de o bucurie ciudata. Pina la cel mai apropiat mall mai am de parcurs vreo jumatate de ora. Pasesc cu privirea usor indreptata spre trotuar… Imi ridic ochii. Deasupra se desfasoara o adevarata retea multicolora de ghirlande ce imita cristalul… Ma las purtata de valul multimii, ignorind destinatia mea". Euforia personajului se sfirseste, dupa cum era de asteptat, cu o cazatura pe gheata. Yana se izbeste de un tinar, John, si se rostogoleste cu el in zapada. Citind acest pasaj, nu stiu de ce imi rasare in gind o foarte frumoasa poezie a lui Mihai Ursachi, intitulata Confesiunea autorului: slabiciunea sa in fata lumii, a trecerii vremii si a poemului de purpura, care suna astfel: "Acesta e autorul: el duce pe umar un crin ca pe-o pusca. Altfel inarmat, tot ce exista il musca…".

Povestea pe care ne-o propune Andra in Privind catre Apus e una a timpului nostru, in care spatiul real si cel virtual coexista in armonie. Fragilitatea sa e doar una aparenta. Realitatea "care musca" ii sporeste fortele pentru a merge neabatuta catre tinta intrevazuta in Apus…