„Privitor ca la teatru”

Am parasit, acum zece ani, fascinanta lume a teatrului avind sedimentata in minte imaginea directorului ideal ce ar trebui sa obladiasca lumea Thaliei: in fata intrarii personalului artistic, o statuie confectionata din cirpe, paie, lut, sfori, cilti, arcuri si tot felul de instrumente muzicale (cit mai multa sfoara, cit mai multe instrumente de tortura, aceasta fiindca in teatru, in culise, dar si pe scena, la pupitrul orchestrei, dar si in ateliere, se trag atitea sfori, se cinta pre atitea limbi si se prefigureaza atitea sentinte, incit ai impresia ca ai nimerit intr-un musuroi de furnici proaspat ravasit de un agresor vesnic nevazut si nestiut) de care se sprijina o scara de incendiu. Jos, linga scara: o caldare de smoala si un somoiog. Pe pieptul mogildetei, o placuta cu inscriptia: Directorul general al Teatrului Cutare sau Directorul general al Teatrului cu Tare. Si indemnul: "Nu va sfiiti, aveti dreptul sa va exprimati in scris nemultumirea…". Indemnul nu trebuie rostit/ citit de doua ori: in scurt timp, pieptul mogildetei se umple de inscriptii. (Nu e cazul sa insistam asupra continutului: orice cititor obisnuit sa parcurga inscriptiile si desenele mizgalite de adolescenti pe ziduri, fara sa faca un cine stie ce efort, isi poate imagina si singur cam ce ar putea scrie pe pieptul unui sef al institutiei angajatii sai!)
In dreapta statuii, un copac uscat, de preferinta salcim, ca sa ne duca cu gindul la Moromete, pe ramurile caruia stau agatate o groaza de ciori, cirtind dimineata impotriva regimului, pentru a-i aduce, seara, omagiile. Inainte de ora prinzului, un grup de actori, iesind de la repetitii (in curind urmeaza sa vada lumina rampei o noua premiera), se urca pe scara, minjind fata directorului cu primul strat de smoala. Prin acest gest, actorii tineri, dar si cei cu experienta isi revarsa nemultumirea acumulata pe parcursul zilei, fie acasa, fie pe strada, transferind-o statuii de cirpa, cu scopul de a se debarasa de orice gind nociv si pentru a-si recistiga acea liniste interioara necesara gestatiei artistice.
In lumea teatrului, directorul reprezinta raul absolut. El este responsabil pentru orice esec suferit de actor, profesional si sentimental. Asupra lui isi revarsa toata ura nu numai colectivul artistic, dar si contabilii si masinistii. El e paratrasnetul care trebuie sa anihileze toata energia negativa ce se roteste in aerul epocii si buretele ce-absoarbe toata mizga adunata pe culoarele ei… Sa te fereasca Dumnezeu sa ajungi director de teatru in zilele noastre… Si totusi, unii, in loc sa devina indezirabili, chiar daca nu au merite personale, ci dimpotriva, reusesc, prin nu se stie ce minune, sa se mentina la suprafata si sa se faca iubiti. Astfel de directori, in zilele noastre, sint din ce in ce mai rari… Spunem ca in lumea teatrului directorul e raul general. Daca pe cineva il apuca brusc o durere de dinti, de vina e directorul. Daca pe scena un actor uita o replica, vina se da, desigur, pe director. Directorul e un fel de sac de box, in care fiecare participant trage cu pumnii in surdina, pina il apuca transpiratia… Actorii sint cei mai rationali si mai sentimentali omeni cu putinta.  Ei traiesc totul la modul paroxistic. Trairile si gesturile lor sint adevarate ecuatii. Pentru a le descifra, trebuie sa apelezi la calculul diferential. Ei vad totul monstruos, si simt totul si mai monstruos. Nu numai pe scena, ci si in cabine, si pe culoare.
Scriu aceste rinduri cu dragoste si nostalgie. Teatrul e o lume aparte. O lume fascinanta, in care iluzia si realitatea se intrepatrund si amesteca in asa masura, incit devin un tot inseparabil. Aici aparentele devin totuna cu esentele. In teatru, in fiecare clipa se nasc si desfac prietenii si aliante. Aici in fiecare clipa se deruleaza scenarii abracadabrante, a caror logica, aparent, n-o intelege nimeni. In fiecare ceas, in acest stup vuitor, se pun la cale cabale si conspiratii. Se fac si se rastoarna guverne. Se dau telefoane si se primesc e-mailuri enigmatice. Aici, ca in Glosa eminesciana, "toate-s vechi si noua toate", "viitorul si trecutul sint a filei doua fete", "tot ce-a fost o sa mai fie", iar "in prezent le-avem pe toate", caci, aici, ca nicaieri in alta parte, "alte masti, aceeasi piesa, alte guri, aceeasi gama", "amagit atit de-adesea/ nu spera si nu ai teama…". In lumea Thaliei, scepticul indemn eminescian e mai actual ca oricind: "Privitor ca la teatru/ tu in lume sa te-nchipui:/ joace unul si pe patru,/ totusi tu ghici-vei chipul,/ si de plinge, de se cearta,/ tu in colt petreci in tine/ si-ntelegi din a lor arta/ ce e rau si ce e bine….". Teatrul e o lectie si un mod de viata. Ce pacat ca oamenii nostri politici se feresc sa vina in culise. Aici chiar si popularul nostru presedinte si-ar putea perfectiona arta de "prestidigitator"…
Actorul, in esenta sa, e un vrajitor. Un magician  care scoate dinlauntrul lui tot felul de porumbei si iepurasi sau carti de joc, inconjurindu-se de un halou de nepatruns. Iepurasii si porumbeii sint personajele, cartile de joc – trasaturile de caracter, pe care el, printr-un gest, printr-o ridicare de sprinceana, printr-o mimica aparte, ni le insiruie pe scena, transformindu-si chipul sau intr-un fel de cutie a Pandorei, din care ies, facind tumbe in aer, mii de masti, insotite de  gesturi pe masura.
Lumea teatrului de-acum nu mai seamana cu cea de altadata. Cindva, nu demult, actorul era un semizeu. Un semirege. Aparitiile sale pe strada stirneau rumori si chiar lesinuri… Astazi actorul a coborit de pe soclul sau. Il intilnesti la cumparaturi, in parc, plimbind ciinile sau mergind pe bicicleta. Trasaturile lui s-au tocit, s-au uniformizat. Aproape ca nu-l poti deosebi de marea masa ce se misca incolo si incoace prin oras. Iesind din teatru, actorul devine un simplu anonim. Multimea il absoarbe in haul ei. Intre el si omul de rind nu se mai casca o prapastie de netrecut. E aici o pierdere, dar si-un cistig. Traim intr-un timp alert, in care lumea se invirte cu atita repeziciune, incit actorul, pentru a face fata, trebuie sa renunte la morga sa. El trebuie sa aduca pe scena o problematica noua, un nou mod de-a fi. Odata cu el, pe scena patrunde strada, multimea vida, cu toata nebunia sa.
Vreme de citiva ani buni, am avut "privilegiul" de-a lucra in teatru. Am participat, ca martor, la gestatia unor spectacole. Cita truda, cit chin! Un consum infernal de nervi, incepind cu distribuirea rolurilor si terminind cu repetitia finala, cind teatrul devine locul cel mai animat de pe mapamond. Actorii alearga pe culoare, fiecare e un car de nervi, un cocteil Molotov care asteapta momentul potrivit pentru a exploda… Masinistii minuiesc agitati decorurile. Sufleorii se incurca in replici. Regizorul se transforma intr-un dictator absurd, intr-un dresor de lei si tigri. Numai directorul ramine, in aparenta, imperturbabil. El sta la biroul lui si asteapta ca toata aceasta harababura, tot acest haos sa ia sfirsit.
Nasterea unui spectacol e la fel de dramatica si fascinanta ca nasterea unei natiuni. Dupa gongul final, urmeaza linistea si ropotul de aplauze. Scurtul "ragaz" in care actorul, directorul si toti ceilalti traiesc din plin apoteoza.
Iubiti-i, admirati-i si, vorba cuiva, fie-va mila de ei, caci pentru aceasta clipa efemera ei sint in stare sa-si sacrifice linistea familiei si viata.