Putina istorie sociala (I)

Cu mai mult timp in urma, Dan Perjovschi a initiat un original proiect artistic pe strazile Bucurestiului, menit sa reactualizeze – in memoria noastra colectiva – mineriadele anilor nouazeci. In interiorul sau, au interactionat – mnemotehnic – cele doua simboluri sociale fundamentale din acele timpuri de pionierat liberal romanesc: minerul si studentul. Primul era fantoma comunismului agonic, cel de-al doilea exponentul claustrat al noului mentalism democratic. Sugestia mi s-a parut deosebit de potrivita. Fiind eu insumi student de an terminal la inceputul deceniului trecut, imi amintesc cu precizie ca, macar dupa 13-15 iunie 1990, revoltele noastre impotriva "restauratiei" isi luau ca reper antagonic masa de manevra a minerilor. Pe acestia ii vedeam, prin excelenta, drept "bratul inarmat" (si cumva inexpugnabil) al esalonului doi de comunisti. Rememorez chiar ca, in timpul unei demonstratii studentesti din fata Prefecturii iesene (cind "oamenii de bine" din zona ne scuipau si ne tintuiau cu gesturi obscene), am scandat – ironic (dar si tragic, as zice, retrospectiv) – "Vrem bazin carbonifer!".

Explicatia lui Perjovschi pentru demersul lui atinge, indirect, un punct extrem de sensibil al societatii romanesti actuale. El a vrut ca "statuile" vii sa refaca, anamnetic, vigoarea celor doua categorii sociale mentionate – "vigoare" ce a tinut Romania intr-o tensiune patetica, a binelui si raului, vreme de mai multi ani. O "vigoare" ce a disparut odata cu cele doua clase ca atare. Bineinteles, prin "disparitia" claselor in discutie, Perjovschi nu se refera la eterizarea in neant a minerilor si a studentilor autohtoni (ultimii, cel putin, sint de altfel mai numerosi ca niciodata in istoria noastra moderna!). E vorba despre o pierdere a identitatii, a acelei identitati postcomuniste care a facut posibila confruntarea dramatica din 1990. Daca, in privinta minerilor, victime previzibile ale intrarii tarii intr-un sistem de productie concurential, disiparea sociala nu contine prea multe enigme, ea venind pe un fond de schimbare a prioritatilor economice (ironic, o buna parte dintre mineri au ajuns ei insisi studenti ulterior sau si-au trimis macar copiii catre diverse Universitati locale), in cazul studentilor, situatia ramine mai nuantata decit lasa sa se inteleaga proiectul artistic amintit.

Spre sfirsitul anilor optzeci – am scris si cu alte ocazii – studentimea romana reprezenta, probabil, forta anti-ceausista si anti-comunista cea mai articulata si mai incisiva din intreaga societate romaneasca. In marile facultati din tara, s-a nascut, din punct de vedere mentalist, Revolutia din 1989. Desigur, nimeni nu si-ar fi putut imagina o victorie impotriva aparatului represiv al lui Ceausescu fara aportul platformelor industriale, fara pactizarea armatei cu demonstrantii, fara disidentele indelungate ale intelectualilor, fara participarea politicienilor – patati ori nu – in jocul puterii s.a.m.d. Cu toate acestea, ramin la parerea ca, esentialmente, capacitatea de revolta s-a asociat, in acele timpuri de sumbra teroare, cu non-conformismul tinerilor "decretei", cu cosmopolitismul lor si, nu in ultima instanta, cu gesturile lor de bravura (vizibile, la Iasi, inca din 1987!). Studentimea avea o omogenitate mentalitara, intrarea in rindurile ei semanind cu trecerea unui prag initiatic. Noul venit, indiferent de extractia lui sociala si culturala ori de educatia primita anterior (frecvent insa, vorbeam despre o educatie de calitate, tocmai ea permitindu-i accesul la noul statut), isi asuma o identitate (colectiva) bine conturata si indelung articulata istoric, devenind un membru nediferentiat (si nediferentiabil) al castei. El patrundea de fapt intr-o clasa sociala, esential angrenata in mecanismul general – mecanism care, oricit de vizibil nu ar fi agreat-o, nu putea face abstractie totusi de atitudinile sale. Aceasta clasa, nu neaparat dezvoltata numeric, insa foarte puternica din perspectiva constiintei de sine si, implicit, a propriei identitati a patruns impetuos pe scena post-comunista, jucind un rol crucial – putem spune azi – in salvarea Romaniei de la sucombarea intr-o restauratie de tip sovietic. (Va urma)