Rabdarica, rabdare, rabdaroi

A doua zi de Craciun, desi intr-o stare de sanatate nu tocmai grozava, am facut, cu doi prieteni, Narcisa si Matei, o scurta iesire pe la citeva manastiri din judetul Neamt. Drumul era destul de bun, doar pe mici portiuni ud sau cu noroi si zapada, vremea  ingaduitoare – e drept, la un moment dat ne-a prins si o ploita cu soare, care a facut sa apara curcubeul, dar in rest soarele stralucea chiar orbitor pentru ochii nostri pregatiti de iarna. Gratie lui Matei, implicat in proiecte cu impact cultural, am descoperit pentru prima data manastirea Horaita – ridicata in secolul al XIX-lea, dar, potrivit unor documente, datind din secolul al XV-lea. Principalul ei ctitor – si primul ei staret – a fost arhimandritul Irinarh Roseti, care, la virsta de peste 60 de ani (1837), imbolnavindu-se, s-a hotarit sa mearga sa se inchine la Locurile Sfinte; aici, in anul 1859, incepe constructia unei mari biserici de piatra pe muntele Tabor, intru slavirea Schimbarii Domnului la Fata; moare inainte de a reusi s-o termine…

Biserica manastirii Horaita, cu hramul "Pogorirea Duhului Sfint", ne-a impresionat prin simplitatea, rafinamentul coloristic al interiorului si ne-a miscat cu chipul in argint al Maicii Domnului, "Izbavitoarea de seceta", a carui copie, prinsa intr-o rama modesta, prietenii mei au cumparat-o si mi-au daruit-o pe loc. Toate astea, plus splendidul peisaj din Subcarpatii Stinisoarei in care e situata Horaita ne-a determinat sa facem planuri de revenire cind vremea va fi calda. Am trecut apoi, fara sa ne oprim, fiindca fusesem de multe ori acolo, si pe la manastirea Varatec, dupa care am poposit pentru scurt timp la Sihastria, vara coplesita de flori. Noua biserica ne-a strivit cu dimensiunile ei de catedrala si ne-a facut sa ne intoarcem ochii la vechiul lacas – alb, discret, familiar, cu arhitectura lui specifica manastirilor romanesti…

Punctul terminus al micii noastre calatorii a fost manastirea Secu, unde eu, daca tot am ajuns pe neasteptate acolo, voiam sa ma inchin la mostele unchiului meu, parintele Antim Gaina, propus pentru canonizare: am aflat ca, daca un om se invredniceste de placul lui Dumnezeu, pune o vorba buna la El si pentru cei din neamul lui, indiferent daca sint pacatosi sau nevolnici!

Auzind pentru ce venisem, parintele Cleopa (iertare, nu stiu „gradele", ierarhia manastireasca), un calugar inalt si bine legat, cu o barba inspicata pina la briu si cu ochi blinzi, albastri, ne-a condus cu multa bunavointa spre paraclis. S-a inchinat indelung in fata usii si abia apoi a descuiat-o; in timp ce domnia sa se inchina temeinic si la toate icoanele dinauntru, noi, zgribulindu-ne de frig, ne-am oprit in fata celor doua raclite de lemn auriu sculptat cu migala in care erau depuse moastele parintelui Antim si ale duhovnicului sau, ieroschimonahul Vichentie Malau, si el propus pentru canonizare. Stiam din „Patericul romanesc" un episod care-i lega pe cei doi: protosinghelul Antim Gaina s-a dus la duhovnicul sau si i-a cerut smerit voie sa mearga la muntele Athos, dar acesta nu l-a lasat sa se duca. Dupa un timp, cel respins a revenit la duhovnic, insistind ca vrea sa plece la Muntele Sfint. Atunci parintele Vichentie si-a dat acordul, insa i-a prezis ca, daca se va duce, nu va sta mult acolo, iar la intoacere va fi calcat de tren. Lucrul s-a adeverit: Antim s-a intors dupa putin timp, iar la revenire, la trecerea peste o cale ferata, a fost surprins de tren. A scapat de la moarte lungindu-se pe sine!

Parintele Cleopa ne-a spus si alte lucruri despre Antim, care ne-au uimit – de pilda, ca nu dormea pe pat, ci pe scaun! Ca, gratie unei vederi extrem de agere si la batrinete, evita sa calce chiar si o furnica de pe carare! Ca incerca sa descopere si sa cultive in novici rabdarea – o calitate foarte de pret pentru oricine, nu doar pentru calugari. „Rabdarica, rabdare, rabdaroi" – sint treptele initierii pe care ghidul nostru, un monah cultivat si inca tinar, ni le-a dezvaluit cu un zimbet, cind eu m-am demascat ca nu stralucesc nici la acest capitol…

                        *

Despre propunerea de canonizare a mosului meu, mort la manastirea Secu in 1974, am aflat acum doi-trei ani de la preotul din Prisacani, satul in care s-a nascut Antim, pe care l-am rugat sa ma anunte si pe mine cind se va intimpla evenimentul; in naivitatea mea, imi imaginam ca se face o ceremonie solemna la o biserica sau la o manastire. Nu am primit intre timp nici o veste, dar nu mi-am pierdut… rabdarica: preotul Iulian mi-a spus ca procesul de canonizare dureaza, se fac cercetari minutioase, dosare peste dosare etc. Acelasi lucru mi l-a spus si parintele Cleopa de la manastirea Secu, care a adaugat ca, acum, Biserica e ocupata cu alte treceri in rindul sfintilor. Insa, ne-a asigurat sfintia sa, va veni si rindul celor doi monahi ai manastirii, ale caror moaste sint depuse in paraclis. Daca inalta ierarhie biserceasca e cea care alege, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, momentul canonizarii, oamenii de rind din partea locului, care i-au cunoscut bine pe calugarii venerati la Secu, i-au canonizat deja, si pe Antim, si pe Vichentie: cind vin la manastire, primul lucru pe care-l cer e… sa-i vada pe sfinti! Si, se stie: in multe imprejurari, oamenii simpli nu au nevoie nici de rabdarica, nici de rabdare, nici de rabdaroi. Ei traseaza cararile mari cu un instinct ale carui consecinte le dau intotdeauna dreptate.