Radio sant

Nici „B.B.C."-ul nu va mai difuza emisiuni in limba romana. E limpede, o epoca tocmai se incheie. Ori Statele Unite si Marea Britanie au terminat banii pentru propaganda, ori in plaiul mioritic a triumfat o sublima democratie pe care azi o vedem dar nu e (caci mii de ani i-au trebuit luminii sa ne-ajunga), ori mesajele semnate curajos, anonim, de Big Brother sau Little Brother (via Londra) se pot acum difuza pe banii nostri, din bugetele noastre, de catre oamenii nostri, dar, de fapt, ai lor.

Mi-l amintesc pe Tata. Statea seara de seara lipit de un radio, cu o casca mica in ureche, deoarece in bloc aveam o puzderie de vecini securisti (din aceia pe care nu ii vedeai niciodata in uniforma). Asculta radio „Europa Libera". Uneori, imi spunea cite o stire aflata de acolo si de fiecare data adauga: nu care cumva sa mai spui cuiva ce vorbim noi in casa. Eram un pusti, aveam un toc si mai multe penite. Vecinii rai aveau, si ei, in casa, pusti. Iar in tocuri, pistoale. In ‘68, dupa ce au intrat rusii in Cehoslovacia, Tata ne povestea zilnic mersul evenimentelor. Adevarul il aflam radio-liber-difuzat. Seri la rind am tremurat ori de cite ori auzeam un camion ce duduia pe caldarimul Copoului. Credeam ca vin si la noi tancurile prietenilor de la Rasarit. As putea spune ca radiourile din „lumea libera" au bagat spaima in copilaria mea.

Mai tirziu, am trecut si eu la propriul aparat de radio. „Gloria" mea nu o voi uita niciodata. Acum s-a dus. Dar atunci era colorata. Pe scala,  trasesem liniute in dreptul frecventelor utile. Nu ma multumeam doar cu „Europa Libera" si „B.B.C."-ul. Mai era si „Vocea Americii", „Radio France International" si postul de radio al Vaticanului. Pentru diversificarea cunostintelor in limba romana, ascultam, dar mai rarut, „Radio Moscova" si „Vocea Chinei" – care isi amplifica si ea o emisiune „mioritica" de undeva de prin Albania. Stiam toate orele de emisie, iar de la stirile de seara ale „B.B.C."-ului si de la emisiunea „Actualitatea romaneasca" a „Europei Libere" nu lipseam decit doar daca la matematica ne dadea o tema grea, ce putea fi dusa la capat numai dupa ce telefonai colegilor de nota zece. Cum emisiunile „libere" se bucurau de un bruiaj bine directionat, trebuia sa stii cum sa sari repede la o alta frecventa de emisie a postului preferat pentru a prinde sfirsitul frazei pe care ti-o intrerupea cenzura Eterului. Un bun coleg si prieten, evreu cu rude in strainatate, avea un aparat de radio ce memora mai multe frecvente si putea trece automat la o alta cind semnalul scadea in cea vizata. Era o minune tehnologica, invidiata de toti amicii. Tin minte si astazi lungimile de unda: 19 si 25 de metri, 41 si 49 de metri. Dimineata, se auzeau mai bine primele, iar seara, ultimele. Acum nu se vor mai auzi deloc.

Prin 1990, intrind ca de obicei in redactia revistei „Opinia Studenteasca", plina de lume, aflu de la un coleg ca la un birou de-al nostru statea Neculai Constantin Munteanu. Nu ii cunosteam chipul. M-am apropiat, mi-a intins mina, ca tuturor celor care intrau, si a spus, cred, „buna ziua". Vocea care, ani la rind, seara de seara, imi soptise, mai ceva ca Mama, „s-auzim numai de bine" m-a lasat mut.

Dupa ani de tranzitie si libera informare, am inceput sa ma intreb daca nu cumva idolii nostri radiofonici din lumea de dupa Zid, in mod constient sau nu, au picurat in urechea celor ca noi, adormiti in eter, un elixir fatal, precum cel hamletian, turnat in somn regelui de chiar fratele sau. Acum, cu Big Brother la putere, jucam intr-o noua piesa. O tinerete intreaga nu doar am trait intr-o schizofrenie informationala, dar ne-am si indragostit de o America ideal(izat)a, care, vai, mai tirziu am aflat ca nu exista decit in povestile cu cowboys.

De citava vreme, nu mai deschid radioul decit rar, pentru ora exacta si putina muzica. As lua-o de la capat cu ascultarile doar daca s-ar gasi cineva sa imi spuna, seara de seara: „s-auzim numai adevarul!".