Raspunsul pesimistului la provocarea optimistului

Scoala la care am invatat carte cu eminenti profesori se afla chiar pe strada Costache Negri. E o cladire mai degraba comuna, ridicata la finele anilor ’60. Dar m-am indragostit de ea, asa cum te indragostesti retrospectiv de tot ceea ce-ti aduce aminte de anii de demult. Din aceasta pricina sentimentala (un amor recunoscut public abia acum), orice rind scris despre aceasta strada ma intereseaza in chip deosebit. Am citit, asadar, cam tot ce s-a scris in legatura cu aspectul de odinioara al acestui loc, aflat intre biserica Trei Ierarhi si biserica Barboi. Am citit si rindurile domnului Ionel Oancea (in numarul de joi al gazetei). Avem, pare-se, pareri comune. Strada Costache Negri arata rau. Nu stiu daca a aratat cindva mai bine. In afara cladirilor mentionate si a bisericii Sf. Sava (de linga scoala), restul e foarte comun (cum am mai zis). Nimic nu se leaga. Viciul arhitectonic se vadeste la o simpla enumerare a edificiilor: Judeteana (care, orice s-ar zice, nu are nici un farmec), mall-ul Moldova, blocurile de locuit (blocurile arata urit oriunde, fie ele si in Alhambra) etc. Noul nu e pe masura trecutului.
Constatarile mele sint similare cu cele ale domnului arhitect. Locul e „fracturat”. Dar, in deosebire de mine, care ma recunosc a fi un pesimist incurabil, de sorginte schopenhaueriana, domnul Oancea e, neindoios, un optimist incurabil. Citez: „Imaginea actuala a strazii Costache Negri este a unui organism fracturat. Ca la orice fractura, exista solutia chirurgicala optima. Arta urbanistica are acest potential de vindecare a traumelor”. Frumos spus. Incurajator. Mai ales cind afirmatiile vin de la un specialist recunoscut. Teoretic, ma intilnesc din pareri cu semnatarul articolului. Practic, nu.
Sa ma explic. Eu nu vad nici o solutie, deocamdata, la „fractura”. Nici un arhitect, oricit de genial ar fi, nu poate ameliora, acum, aspectul strazii cu pricina. Timpul, da. Insa nu putem miza pe el. Peste un secol, doua, aspectul strazii va fi, probabil, altul. Pesemne ca si domnul arhitect Ionel Oancea a intrezarit ceva din sumbra mea remarca. Altfel, s-ar fi referit pe larg la solutia restauratoare. Nu o face. Nici pe larg si nici mai restrins. Articolul sau se incheie intr-o binecuvintata nota de fatalism. Strada Costache Negri da seama de un anume nivel de civilizatie. Peste acest nivel precar (domnul Oancea foloseste un termen si mai aspru: „inapoiat”) nu putem sari. Asadar: nu cred ca e necesar sa fii arhitect pentru a constata ca strada Costache Negri arata rau. Dar e foarte necesar sa fii arhitect pentru a spune ce e de facut spre a indrepta acest rau (daca se mai poate). Tocmai de aceea intreb: care e solutia arhitectului? Eu nu vad una. Mi-ar face placere sa ma insel…
P.S.: Un medic ne-ar putea trage de urechi. Nu organismul se fractureaza, ci oasele. Cind sint supuse la presiune. Si nu toate fracturile au nevoie, pentru a se vindeca, de arta chirurgului. Cred, totusi, ca domnul arhitect a vorbit metaforic.