Recomandarile Monicai

In ultimii saisprezece ani, am imprumutat de la occidentali un obicei revolutionar. Acela de a scrie recomandari. Spun „revolutionar”, intrucit scrisoarea de referinta – cum este ea, de pilda, numita in America – reprezinta, cu adevarat, un fenomen functional in sistemele sociale supraaglomerate de informatie, de tipul celor postindustriale. Atunci cind trebuie sa iei o decizie rapida si buna (ca angajator sau ca institutie de invatamint), in privinta unui solicitant, recomandarile unor persoane autorizate, care l-au cunoscut pe individul respectiv, devin veritabile instrumente de lucru. Desigur, referinta implica intotdeauna si o umbra de risc. Persoana recomandata isi va alege, invariabil, referenti subiectivi, evitind catastrofa unei caracterizari neelogioase. Lumea vestica si-a asumat insa, constient, asa-zisul pericol al „subiectivitatii”, mizind pe cel putin doua elemente de rigoare, specifice culturii capitaliste. Primul vine din principialitate ca insusire dominanta a membrilor societatii. Oricit ni s-ar parea noua de straniu, cetatenii spatiului traditional liberal cred, unanim, in virtutile corectitudinii, acceptindu-le atit ca pe un exercitiu personal, cit si ca pe o conditie obligatorie a comportamentului celor din jur. Al doilea se leaga de nevoia credibilitatii intr-un univers competitiv. Se porneste acolo de la premisa naturala ca nimeni nu si-ar pune semnatura pe o recomandare (fie pozitiva, fie negativa) falsa, supunindu-se astfel, benevol, amenintarii cu discreditarea si pierderea onorabilitatii pe termen lung.
Din pacate, noi nu gindim deocamdata asa. Scrisoarea de recomandare constituie aici o favoare personala si nu o componenta de functionare a societatii. Referinta, in Romania, nu poate fi decit pozitiva (ba chiar neobisnuit de elogioasa) si ea trebuie data ca ajutor umanitar (daca refuzi sa o redactezi ori te arati reticent fata de calitatile reale ale solicitantului, esti „un rau si un famen”, nemeritindu-ti locul printre oameni). Vorbesc in profunda cunostinta de cauza, fiind unul dintre romanii care au scris sute (poate mii) de recomandari in ultimul deceniu si jumatate. Am cedat mereu presiunilor emotionale si am elogiat multitudini de studenti si fosti studenti de-ai mei, aflati in cautare de burse si slujbe pe diverse meridiane ale globului. Nu am facut-o intotdeuna cu meticulozitate si constiinciozitate occidentala, marturisesc deschis. Ardoarea unui tinar dornic sa evadeze din Romania contemporana mi-a creat impresia unei mize morale mai mari decit eventuala mea „obiectivitate” sau, mai rau, „intransigenta”. Ca atare, i-am facut adesea „geniali” si pe unii care ar fi putut fi, in cel mai bun caz, „mediocri”. Nu regret, desi citiva dintre ei au uitat sa-mi mai spuna „multumesc”, odata ce si-au vazut hirtia semnata, iar altii m-au trecut, in cv-uri, drept „referent pe viata”. Tinerii nostri studiosi au, frecvent, aceasta meteahna. Cred ca, daca, intr-un anumit context, te-ai aratat binevoitor si ingaduitor cu ei, din generozitate ori din pura politete, a apela la sprijinul tau in aeternum devine obligatia lor ritualica. Exista numeroase astfel de specimene, in permanenta cautare de ajutor. Intilnindu-te pe strada, se simt fortati sa-ti ceara un serviciu. Mai mult, au sentimentul ca ii simpatizezi teribil in clipa cind te abordeaza ultimativ: „Hei, profu’, n-ai ceva pentru mine?”. Dar, cum spuneam, nu regret nici macar aceasta a doua categorie. De ea m-am legat, cumva transcendental, printr-un soi de „fratie de cruce” (sussemntatul fiind Big Brother from Romania, gata oricind sa scrie referinte la comanda). Fara exceptie, i-am clasat si pe cei din grupul in chestiune, ca valoare, intre primii 5-10 % din totalul studentilor mei, asa cum prevede regula unei recomandari excelentisime. Toti mi-au preluat mereu gestul ca pe unul firesc, dovedind, in lipsa vreunui comentariu de uimire, o naturalete demna de invidiat.
Recent, un caz din „clasa” ultima (a „fratiilor de cruce”) mi-a prilejuit palpitatii si confuzie. Am fost sunat, la o ora tirzie, de o companie de baby-sitters din Anglia, pentru a oferi o recomandare prin viu grai. „Obiectul” caracterizarii era Monica S., o fosta studenta de pe la inceputul anilor nouazeci. Sincer sa fiu, eu nu mai retin nici cum arata Monica, ce sa mai spun, prin urmare, despre calitatile ei „morale” si „intelectuale”, evaporate in negura timpului? I-am scris o referinta cindva, in acele vremuri postrevolutionare (imi amintesc distinct doar faptul – nostim – ca strainii care ii dadeau bursa ori ce va mai fi fost o trecusera gresit in documente, parca Molica sau Colica, in loc de Monica, si avusese, de aici, o groaza de incurcaturi birocratice), fata a plecat din tara si, ulterior, in virtutea „fratiei de cruce”, mi-a tot cerut, din diverse colturi ale lumii, alte si alte recomandari pe care, perseverent, i le-am trimis in perfect acord cu progresul tehnologic: la inceput, prin posta, apoi, prin fax si, mai incoace, prin e-mail. Acum, iata-ma si in postura de a vorbi despre Monica la clasicul telefon (fix)! Ma trecuse, in dosar, la rubrica „persoane care pot da referinte despre candidat”, iar administratora de baby-sitters anglofoni m-a sunat, pe inserat, plina de simtul raspunderii. M-a intrebat, fara ocolisuri, de cind o cunosc pe „Ms. Morbica”. „Monica”, am corectat-o eu timid. „Scuzati?” m-a luat tare doamna. „Monica, adica Monica la dumneavoastra”, am schimbat eu accentul, dupa reguli britanice. Pauza prelungita. „Stimate domn”, a revenit tipa cu destula fermitate, „mie computerul imi zice altceva: Mor-bi-ca!”. A silabisit numele, subliniind morb-ul din structura lui, cu ironie sesizabila. „Dar poate ca e vorba despre alta persoana”, m-a ispitit sefa de baby-sitters, „poate nu o cunoasteti pe aceasta Morbica, solicitanta noastra, si ati vrea sa va recuzati din postura de referent…”. Intr-o fractiune de secunda, am vizualizat-o pe Monica-pe care-n-o-mai-stiu ca pe Fefeleaga, mergind oropsita prin Trafalgar Square (cu dosarul de baby-sitters, respins, in mina) si cintind, in rastimpuri, „Maaameeeloor din luuumeaa-ntreeeagaa eeu vaa daaauu uun siinguur sfaaat/ Nuu laaasaaati cooopii pee straadaa dee draaaguul unuui baaarbaaat!”. „Stati, stati!” am urlat sub apasarea demonilor imaginatiei. „O cunosc pe Morbica. Indubitabil! Anglista remarcabila, intre primii 5-10 % din grupa. Caracter impecabil, inima zburdalnica etc., etc. Superb calificata pentru orice fundulet de bebelus englez si orice capsunica a Marelui Albion”. Se pare ca ultimele fraze nu au fost auzite de interlocutoare sau poate ca nici nu le-am zis cu glas tare. S-a limitat sa intrebe, in final, cu usoara neincredere: „Deci o stiti bine pe Morbica si acesta e numele ei real?”. „Absolut, absolut! Morbica negresit!”.
In viitor, ma astept practic la orice. Nu m-as mira sa primesc un telefon de prin Orientul Mijlociu si sa fiu abordat in ritmuri de Halimà: „Mai, tu fost profesor la nevasta sapte al meu, Ciorbica?”. „Da, sigur, fostul profesoras al Morbicai sint”. „Ce Murbica, mai? Ciorbica! Am gasit recumandari de la tine in lucrurile lui Ciorbica, mai. Suparare mare la mine de aia”. „Dar de ce, frate?”. „Eu scut tuti dinti la tine, mai. Vezi ca facut Stomatoloji la Iaji. Eu scut dinti. Tuti, mai. Pun bamba sub bat! Cum sbui tu ca ai cunosgut la Ciorbica, nevasta sapte al meu, si ea la primele 5-10 % este, mai? Cind ai cunosgut tu, mai, asa de bine la Ciorbica? Te umbor cu mina al meu. Ca Ussama te ciumbirtesg, mai!”.