Risu’ lumii

Vizitind in iulie Romania si stind de vorba cu o multime de oameni de litere, am constatat cu stupoare ca literatura cu tente umoristice este considerata in general drept minora sau cel putin inferioara literaturii asa-zis serioase. Si asta tocmai intr-o tara in care s-au nascut  Eugene Ionesco sau Matei Visniec si unde Caragiale este cel mai citat autor posibil! Expresii de-ale lui nea Luca sint reproduse sau parafrazate  la tot coltul si la orice ora, la noua trecute fix sau la miez de noapte.

Livius Ciocarlie, scriitor si critic literar din Bucuresti, pe care-l cunosc de mult de la Timisoara, mi-a explicat dispretul fata de umor in literatura astfel: Cica in marea majoritate a ziarelor si revistelor din Romania de azi se practica un umor de-o calitate atit de proasta, incit iti vine sa cam plingi si sa te dai cu capul de pereti cind il citesti. La fel se intimpla si cu umorul practicat la televizor si la radio. Si uite-asa, tot omul care cit de cit mai pretinde ca nu are paie uscate sau o bucata de lemn putred in loc de creier se fereste ca dracul de tamiie de tot ce poarta eticheta de umor in mass media, pentru a nu cadea, printr-un eventual consum al acestuia, prada depresiilor. Si uite-asa, prin extindere, si-a pierdut credibilitatea si umorul in literatura…

Ma gindeam la toate astea acum citeva zile, cind, in timpul zborului de la Valencia acasa la Dusseldorf, am descoperit in prestigiosul ziar national al Spaniei, "El pais", la capitolul literatura, un dosar de 24 de pagini pe tema "Umor si literatura". Scriitori si oameni de cultura celebri din lumea intreaga isi dau cu parerea asupra acestui subiect si printre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor care provoaca risul sint pomeniti mereu Shakespeare, Cervantes, Gogol si chiar si melancolicul Borges in anumite parti ale operei sale.

Tot in cadrul acestui dosar, intr-un amplu articol de fond asupra umorului literar contemporan, scriitorul chilean Fernando Iwasaki remarca niste lucruri deosebit de interesante: astazi, literatura umoristica este considerata adesea minora in lumea hispanica, si asta pentru ca nu numai publicul larg, ci si multi oameni de specialitate confunda, din pacate, ironia subtila cu bancurile si paradoxul elegant si viclean cu logica deficitara. In afara de asta, multi cred ca a avea umor inseamna a ride cu mare pofta de ceilalti, fara a tolera insa ca ceilalti sa rida de ei. Fireste, cu atit mai putin sint acesti contemporani capabili sa rida de ei insisi. Insa umorul adevarat, de calitate, se practica inainte de toate la persoana intii singular sau, ma rog, plural, deci nu numai aratind cu degetul spre ceilalti, ci si hlizindu-te indelung si iscoditor in oglinda.

Si uite-asa, ceea ce imi explicau timisoreanul Ciocarlie la Bucuresti si chileanul cu nume japonez in "El pais" se cam suprapune. Intr-o lume globala, intalnirile surpriza au loc mai des decat credem. In ceea ce priveste autoironia si capacitatea de-a rade de sine, indraznesc sa afirm ca ea lipseste mult prea des nu numai in lumea hispanica, cum zice Iwasaki, ci si in Romania sau in multe alte tari ale lumii.

Da, nimic nu e mai pretios decat umorul de calitate, pe care il vom descoperi cu usurinta, dar numai atunci cand il vom cauta unde trebuie. Unde trebuie cautat umorul adevarat ne arata chiar cotidianul "El pais", intr-o lista in care enumera cele mai valoroase zece carti cu umor aparute in ultimii ani in Spania. Printre cei zece autori se numara G.K. Chesterton, Thomas Bernhard, Julian Barnes, Mark Twain, Yasutaka Tsutsui si undeva printre ei si ieseanul Dan Lungu, a carui "Sint o baba comunista" a aparut in 2009 la Madrid.

Acelora care pretindeau ca literatura lui Lungu nu-i asa de importanta in paginile in care te face sa razi, acum probabil ca le va pieri rasul.

Si pentru ca tot vorbim de carti cu umor veritabil recent aparute: In noua sa carte, "Frumoasele straine", Mircea Cartarescu joaca pe toata claviatura umorului adevarat de te umfla mereu rasul. Ne serveste cu o virtuozitate de clown desantat cand note zeflemitor-satirice, cand un umor fin si rafinat, cand unul de domeniul fantasticului sau grotescului. Si ceea ce nu-i de loc de lepadat: adeseori se ia pe sine peste picior, de ti-e mai mare dragul.

Ca bine le mai zic astia doi, domnule!