Romania, intre efemeride si eternide

Eternitatea si circiuma

Pe o tedula gasita intr-una din cele doua biblii in limba germana ce le am in casa (una luterana, alta dupa Luther, nitel adusa din condei intru modernizare/actualizare lingvistica) am gasit notate urmatoarele: "Nu stiu daca eternitatea s-a nascut la sat, dar, alungata de acasa, ea isi trage in prezent sufletul in vreo circiuma." Asta a scris-o Vintila Mihailescu ("Circiumile mele", Dilema veche nr.70/20.05.05).

Si: "Intr-o viata delocalizata, s-ar zice ca localurile astea (de cartier sau cele de la sate, m.a.) sint singurele care stau locului; mai exact, singurele care iti pot oferi sentimentul de siguranta ca esti de-al locului, ca nu esti pierdut in «fluiditatea» lumii actuale."

Iata niscaiva observatii facute in Germania: Cei de-ai locului, nemtii-nemti, adica, au indeobste asa-zisul lor Stammlokal/kneipe, circiuma unde sint oaspeti constanti, unde se intilnesc macar odata pe saptamina cu prietenii la asa-numitul Stammtisch – la masa lor, rezervata informal sau chiar formal, unde sint cunoscuti, si cu cit vin mai des, cu atit mai mult sint Stammgäste (oaspeti/clienti de baza, constanti). Stammtisch-ul este, de altfel, o institutie in sine in Germania, multe localuri (de cartier, mai ales) ar da faliment daca si-ar pierde clientela regulata! Carciuma, deci, este un element-cheie in cristalizarea sentimentului de "acasa". Nemtii (mai) recenti, imigrantii (cu sau fara pasaport german), in schimb, atunci cind ies in oras la o bere, o pizza etc., se-ntilnesc indeobste nu in carciuma de cartier (cea unde se-ntilnesc nemtii-nemti), ci mai degraba in localurile din centrul orasului – acolo atmosfera e de regula din cale afara mai internationala (nu ma refer aici la orasele ori sate, ci la orase mai mari, adesea si universitare), acolo se simt in siguranta, acolo lipsesc privirile chiorise dinspre eventualii "bastinasi" deranjati de intruziunea "strainului" (prin limba, prin atitudine, prin culoare, la o adica).

Ca sa revin la Mihailescu, nu stiu citi dintre noi sintem dispusi sa-i dam dreptate, dar mie unuia mi-e limpede: cindva, asa-numitii "stilpi de cafenele" erau adesea si "stilpii" daca nu a societatii, atunci macar a culturii si a identitatii socio-culturale. E o idee. N-am loc si vreme sa intru in detalii. Sentimentul de "acasa" incepe, sa zicem, "acasa" in sens restrins (intre propriile patru pereti), dar locuinta proprie nu-i suficienta pentru a te simti de-ai locului. Pentru asta iti mai trebuie niste oameni – prieteni si amici – si un spatiu public in care sa te regasesti. Care poate fi, la o adica, un local public. O circiuma. Pentru ca, din pacate, Romania actuala alte spatii publice de "regasire" nu prea ne ofera…

Despre proprietari si animale

Declaratie antologica a unui taran: "Mai sint si animale care nu-i inteleg pe proprietari." (la TVR1, in Jurnalul de seara din 16.06.07)

Cum ar veni, de vina mai e si capra proprie care, saraca, nu te intelege, ma-ntelegi?

Unde sint razboaiele de altadata?

In cadrul temei "Dependenta de putere", mereu surprinzatorul Eugen Istodor a facut un interviu de zile mari pentru Dilema veche ("Zona eminentelor cenusii", nr. 175, 14.06.07) cu Gheorghe Cremene, presedinte al Comisiei de cenzori, Colentina, Bucuresti, colonel in retragere. Spicuiri din interviu:

"Eugen Istodor: Pe scara sinteti un om puternic?

Gheorghe Cremene: Eu cred ca sint. Am fost zece ani sef al blocului si m-am retras in zona gri de conducere, in zona eminentelor cenusii. E bine sa-i lasam si pe altii, dar nu de tot. (…)

E.I: Dar dvs. sculptati temperamente… e lucru efemer.

G.C.: Viata noastra e o frintura din oceanul de ninsoare al timpului, puterea noastra nici nu se vede pe fundul oceanului, dar noi stim ca sintem puternici, noi in eul nostru profund transpiram, stam drepti.

E.I.: Ce faceati cind erati colonel?

G.C.: Eram la popota.

E.I.: Pe fripturi?

G.C.: Nu, eram cu asigurarea conservelor de razboi.

E.I.: Si a fost vreodata razboi?

G.C.: Nu, doar simulari.

E.I.: Erati puternic atunci?

G.C.: Sigur, asiguram un necesar ce urma sa fie folosit.

E.I.: Un razboi este un semn de putere?

G.C. Razboiul, da. Or, fiecare zi ne termina cu muscaturile astea de purici si noi nu mai prindem un razboi ca lumea."

Sublinierile imi apartin.

Emotiile si Geoana

Alta tare: in 28 februarie 2008, ce mi-au auzit urechile din gura lui Geoana, Mircea Geoana? Ca in nu mai stiu ce chestiune n-a fost vorba decit de niste "emotii intr-un pahar cu apa"!

Ce frumoasa parafraza! Traiasca inventivitatea necurmabila a pastirnacului patentat!

De ce dau unii si pentru ce iau altii niste premii

"Premiul pentru eseu i-a fost acordat lui Dan Puric, invitatul nostru special al acestei editii. A primit aceasta distinctie ca urmare a faptului ca a semnat pina in prezent doua carti."

L-am citat pe Cassian Maria Spiridon, presedintele revistei Convorbiri literare. Care a explicat apoi cu aceeasi ocazie a decernarii Premiilor Revistei Convorbiri literare, editia a XIII, ca Premiul pentru Cartea de stiinta i-a fost acordat lui Tiberiu Brailean "pentru ca are mai multe lucrari de stiinta economica. In plus, are si in cadrul revistei noastre, o rubrica despre acelasi domeniu".

Mai aflam apoi de la Claudia Craiu (Ziarul de Iasi, 25.04.09) ca "premiul pentru debut a fost acordat Emanuelei Ilie, cadru didactic la Universitatea «Al. I. Cuza», autoare a doua carti."

N-am inteles cum vine chestia cu debutul si cu cele doua carti, dar e clar: trebuie sa-mi scot neaparat si eu a doua carte, avind in vedere ca sansele de-a fi premiat cresc vertiginos!

"Noi, latinii"

"Noi, latinii, sintem policronici. Iar principiul meu este acela de a face intotdeauna in ultima instanta cel mai important lucru." Am citat din profesorul, eseistul si (mai ales) romancierul Umberto Eco (Suplimentul de cultura nr.225, 25.04.09). S-a mai spus Eco, la London Bookfair: "Daca ziarul asteapta un articol de la mine a doua zi dimineata, atunci in nici un caz nu il scriu, mai scriu la roman." S acum e acum: "A nu face ceea ce trebuie, ceea ce este urgent mi se pare un gest de absoluta libertate." Pam-pam!

De aici am putea deduce macar doua lucruri: cetateanul roman generic (ca sa nu ma exclud) face aproape zi de zi gesturi de absoluta libertate – si tocmai de aceea Romania arata cum arata…