Caută 
4 MIN
Cind am citit cartulia lui Baricco, Novecento si, apoi, cind am vazut filmul lui Tornatore, mi l-am imaginat pe Johnny Raducanu in locul protagonistului acelei minunate fictiuni despre fascinatia muzicii, in care un pianist nu paraseste niciodata vaporul pe care era angajat, perfectionindu-si arta si cistigind o faima nedorita, in lumea de afara, cea "reala". Pianul inchide, in clapele sale, o intreaga lume, harul se transforma in intelepciune, iar melosul tine loc de viata sociala.
Astfel trebuie sa se explice si permanenta bonomie a lui Johnny Raducanu (magulitoare concidenta pentru mine, pe numele sau de familie Cretu), intrerupta, ce-i drept destul de des, de puseurile de caustica stropseala la necuviintele actualitatii. O simpatica aparitie editoriala, Tara lui Johnny, reuneste citeva tablete ale jazzman-ului, totul ilustrind, prin intermediul unei neobosite critici a prezentului, nostalgia dupa o Romanie a tineretii sale, cea a civilizatiei si a bunului simt. La virsta senectutii, celebrul muzician nu isi mai poate reprima melancolia, chiar daca de cele mai multe ori aceasta se traduce printr-o incruntare sfatoasa, de moralist care se face avocatul civilizatiei interbelice. Sub condeiul lui Johnny Raducanu, anumite fraze-sablon se resemantizeaza, nesunind desucheat si nici macar gargarisit: "Europeni sintem de cind lumea", confirma autorul, evocind permanent acea Romanie a lui, "cea de altadata, care era de mult in Europa, stimata de toate tarile simandicoase si mai mult, populata de rumanii de atunci, care aveau si fete de europeni, invidiate". Este acesta unul dintre laitmotivele plachetei, principalul sau resort, de fapt. Asa trebuie citit si titlul volumului, ca un indemn la recuperarea unei stari de normalitate, a unui etalon de civilizatie pe care deceniile de comunism l-au coborit sub standardele acceptabile. De nu l-or fi ingropat pentru totdeauna.
Care ar fi solutia remedierii acestei crize a valorilor? Ludic, dar nu intru totul, compozitorul Confesiunilor propune, nici mai mult, nici mai putin: "As inchiria Romania toata, pentru 100 de ani, americanilor". Dupa care incearca sa se justifice: "Eu nu vreau s-o vind, bre! Eu vreau s-o inchiriez si cu banii din chirie, toti muritorii de rind ar trai mai bine, va asigur". E o alta cale de a spune ca ne lipseste o anumita seriozitate a muncii, deprinderea de a ne indeplini cu profesionalism sarcina in care ne angajam. Cu alte cuvinte, ca avem nevoie de o radicala primenire a mentalitatii. Lucid, pianistul conchide: "Dar visul e prea frumos ca sa poata fi adevarat, asa ca ma intorc la rahatul nostru cotidian".
Pentru a se feri de astfel de miasme contemporane, autorul se scoboara, cel mai adesea, intr-un trecut nitel idealizat, dar singurul pe care il recunoaste ca fiind cuvenitul etalon indigen acceptabil, intr-un trecut al tineretii sale in care pina si viciile aveau un iz de noblete, de buna cuviinta si pareau firesti, simple experiente de maturizare, uneori. Mersul la dame, bunaoara, asa cum este el povestit de Johnny Raducanu sau de Al. Paleologu, cu nostalgia senectutii, dar nu numai, nu incalca onoarea consoartei si nu atenta la unitatea familiei. In plus, metoda era una educativa la junete, caci ea se practica, cu succes, ne incredinteaza muzicianul, "sub privirile ingaduitoare ale tuturor: parinti, profesori, diriginti, directori etc". Johnny Raducanu are talentul de a infatisa totul in culori credibile, simpatice, stiind, cind e cazul, sa-si dozeze efectele.
In ce consta talentul literar al lui Johnny Raducanu? Mai intii, farmecul acestor pagini il face autenticitatea confesiunii, data de naturaletea discursului si de curajul de a spune lucrurilor pe nume, direct, fara eufemisme. El improvizeaza si in scris, la fel cum improvizeaza si in muzica, cu o egala usurinta, sarind, in cadrul aceluiasi text chiar, de la un subiect la altul cu o nonsalanta de invidiat. Intrat in rol, maestrul (ii place sa fie numit astfel, se vede limpede) povesteste cu aceeasi daruire despre bordelurile de altadata, despre moda tineretii sale, despre muzicienii in voga atunci, ca si despre intilniri cu monstrii sacri ai jazz-ului sau, coborind pe pamint, despre ambuteiaje in circulatie ori prostul gust ubicuu astazi. Nu are nici o retinere, isi da, la modul cel mai simpatic, cu parerea despre orice, fara inhibitii si fara a-si propune sa respecte vreun plan al discutiei. Fragmentele memorialistice stau firesc alaturi de simple peroratii pe marginea celor mai obisnuite subiecte. Rostite de altcineva, unele lucruri ar deveni banale si ar plictisi. Colocvialitatea lui Johnny Raducanu le confera, insa, sarm, caci el are darul de a discerne pitorescul din noianul de cenusiu.
Viata lui Johhny Raducanu, fidela unui crez plastic exprimat ("cred ca arta inseamna sa pui fundul la bataie si sa inveti sa distribui tot ce ai in tine, dat de Dumnezeu"), nu este iesita din comun decit prin fidelitatea fata de propria vocatie, iar aceasta o face exemplara. Dincolo de asta, el este unul dintre nu multii martori ai unei lumi ale carei vestigii ne fac bine, oferindu-ne un necesar reper. Deocamdata, cartea de fata este una scrisa cu buna credinta, iar fraza ultima spune totul in aceasta privinta: "Sa dea Dumnezeu ca generatiile viitoare sa aiba parte de acele vremuri pe care le-a trait Romania". Amin!
