Rusine si vinovatie

„Mi-a venit sa lesin (sa mor) de rusine" – iata o  expresie care face parte din arsenalul interactional al persoanelor care tin la reputatia lor, incercind intr-un  mod elegant sa iasa dintr-o situatie jenanta, umilitoare. Ea exprima o disonanta personala, o diviziune interna profunda, o falie intre o imagine de sine edulcorata si mesajele despre aceasta, transmise de ceilalti. Vorbeste despre constatarea unei  sfarimari violente a reprezentarii confortabile de sine, despre un sentiment de ilegitimitate pe care-l incearca persoana si despre dorinta actorului social de a rupe cu o situatie ambigua sau dezastruoasa. Rusinea, acest sentiment obscur extrem de coroziv, cred psihosociologii, apare pe neasteptate, se insinueaza fara a se anunta, se instaleaza  confortabil si se autoalimenteaza dind posesorului sentimentul ca se diferentiaza de ceilalti. Cind evoci emotia rusinii de a fi  perceput altfel decit  crezi ca esti ai impresia ca ceva s-a surpat, ca miini rapace patrund cu brutalitate in intimitatea ta, iti  devoaleaza  credintele profunde, te arunca gol intr-un bazin comun. Nimic nu te mai apara, frontierele au fost sterse, s-a spart stratul protector care-ti ofera siguranta si respect, mantia reputatiei. Simti totul ca pe o  ruptura,  ai sentimentul unei infractiuni grave la care esti co-partas, limitele au fost violate. Armonia in raporturile cu ceilalti a fost abolita. Spatiul tau interior a fost invadat de spatiul public. Rusinea de a fi expus, frustratia de a fi „rusinat" te oripileaza. Ai sentimentul ca ai fost marcat cu un fier inrosit, dezgustul te micsoreaza in propriii ochi.

Acest sentiment al pudorii este o trasatura a individului cultivat si moral, adesea doar un ideal. Pentru ca – am observat – il intilnim din ce in ce mai rar exprimat in spatiul public. Oameni incarcati de responsabilitati, persoane publice care reclama respect nu incearca nici o rusine, nu au nici un sentiment de culpabilitate cind sint prinsi cu inselaciuni, minciuni, gesturi reprobabile. Neaga faptele evidente, resping, arunca vina pe altii, evoca comploturi, se tirguiesc sau  pur si simplu nu le pasa. Dau semne clare ca nu cunosc nici o jena. N-au remuscari. Emotia aceasta culturala  le este straina, nu au in limbajul lor notiunea. Nu-i atinge oprobiul public, dispretul celorlalti. Traim, se pare, intr-o noua cultura, in care respectul de sine si respectul obligatiilor nu se inscriu in codul genetic; a disparut teama indivizilor ca ar putea fi dispretuiti si dezonorati.

Avem acum un ghid  stiintific pentru diagnosticarea prezentei/absentei sentimentului de rusine si vinovatie, un manual al  constiintei de sine: Rusinea si vinovatia in spatiul public (coordonator Septimiu Chelcea, de la Universitatea din Bucuresti). Aflam ca rusinea si vinovatia sint doua sentimente distincte: rusinea apare ca urmare a dezaprobarii de catre ceilalti, pe cind vinovatia e efectul  judecarii de catre noi insine. Oamenii traiesc sentimentul rusinii numai atunci cind sint descoperiti in defect, dar nu incearca adesea nici o vinovatie daca nu au fost divulgati.  Teoretic, in cazul rusinii, focalizarea este pe sine, acesta se divizeaza, dezolarea e puternica, experienta te apasa  intens, ai sentimentul devalorizarii globale, incerci o dorinta acerba de a te ascunde, de a evada si – atentie – de a te razbuna pe cel ce te-a dezvaluit.  Comportamentul in cazul vinovatiei e mai redus ca intensitate, remuscarile sint suportabile, sinele ramine unitar, individul se centreaza pe altii (totdeauna altii sint responsabili de situatia regretabila), omul cauta scuze, se confeseaza cu placere, incearca sa repare si, incetul cu incetul, totul se estompeaza. Rusinea ar putea fi o emotie innascuta, transmisa prin codul cultural-genetic, pe cind vinovatia este o emotie morala, un liant social, un factor de legatura. O cultura sociala sanatoasa ar induce, deci, comportamente de evitare a rusinii, ar sadi increderea in educatia pentru responsabilizarea sociala, pentru insusirea unor coduri ale onoarei, ar intemeia actul  formativ pe preventie. Iar comunitatea (grupul social) ar completa aceasta imagine prin practici sociale de izolare a deviantilor de la normele sociale comune. S-a intimplat astfel in societatea romaneasca? Deloc, responsabilii, institutionabilii, liderii de partide, multi dintre ei „oameni politici" si inainte de 1989, au preluat tactica minciunii publice organizate, a „raportarilor" mincinoase, a inselarii opiniei publice, a delapidarii sau  furtului organizat din avutia colectiva, incit teama de oprobiul public a devenit  un  gest deplasat. Unde sa mai aiba loc  sentimentul de rusine?

 In cartea  la care ma refer  sint prezentate cercetari psihosociologice intreprinse de coordonator si colegii sai privind „cultura plagiatului in universitate", relative la „frauda intelectuala in universitati" (daca si profesorii, de ce nu si studentii?), „rusinea si vinovatia" in cimpul universitar. Dar despre acestea, in tableta viitoare. Peisajul social pe care-l vom prezenta nu e deloc confortabil. Si e vorba doar de universitati bine cotate. Cine va continua cu celelalte sute de alte „universitati", de toate tipurile, care s-au inmultit ca buticurile din Podu Ros, cu institutiile statului si functionarii publici, cu sistemul judiciar, cu oamenii politici si multe alte sectoare din societatea noastra?

 Referindu-se la realitatea romaneasca de dupa 1989, profesorul Chelcea observa cum „ideologii comunismului scoliti la Moscova dau lectii de democratie",  „fostii sefi ai Securitatii ocupa paginile ziarelor si apar fara rusine la emisiunile TV", „vlastarele  de nomenklaturisti si securisti condamna cu obstinatie comunismul", „informatorii cer asanarea morala a societatii", iar cei ce au fost victimele tuturor acestora  „se simt vinovati ca au supravietuit acceptind regimul comunist". Acestia „tac pentru ca au o ridicata sensibilitate la rusine si vinovatie".

      Ma intreb daca mai pot pune intrebarea pe care-o formulasem de la inceput: avem oare o „cultura a rusinii"?