S.O.S.: Reintroduceti examenul de admitere!

Scriu acest articol intr-un moment nu tocmai fericit care face parte din profesia mea: ma aflu in plina sesiune. Este perioada in care sint nevoit sa corectez zeci, sute de lucrari, sa trag linie si sa verific ce au inteles studentii mei care, timp de 14 saptamini, au frecventat cursurile, au bifat si seminariile, au parcurs, chipurile, si ceva bibliografie, iar acum nu mai au de facut decit sa consume si simpla formalitate a examenului scris. Stop, stop, cred ca ma hazardez… Asa era pe vremea mea. Poate doar partea cu frecventa ar trebui amendata, dar restul da, asa era. Dupa ce citeam tot ce era de citit, plus destule carti in plus, dupa ce imi sedimentam totul parcurgind bibliografia critica, aruncam, in fuga, un ochi neatent si peste cursuri, iar examenul propriu-zis nu mi se mai parea decit o plictisitoare proba care nu avea cum sa ma sperie. Ca doar stiam. Asa ni se parea cinstit: daca vroiam nota mare, trebuia sa oferim ceva in schimb.

Cum e acum? Intrebarile cele mai frecvente ale studentilor la ultimul curs sint: „Cam ce ne dati la examen?" si „Noi dupa ce invatam?". Le spun ca e vorba de literatura, ca nu se pune problema de a invata ceva pe de rost, ci in primul rind de a citi. Ce iese ma descurajeaza intotdeauna. Cu rare si, de aceea, pretioase exceptii, studentii din ultimii 5-6 ani sint tufa de Venetia. Am incercat sa imi dau seama de ce. Ca doar nu o depinde IQ-ul de incalzirea globala. Dar sa vedem care sint cazurile, inainte de a raspunde. Exista studenti, foarte multi, ingrijorator de multi, tinind cont ca discut despre o Facultate de Litere, care nu au obiceiul de a citi. Fac orice altceva: conspecteaza referate, prefete, risca, stingaci, la examen, incercind sa fure, tocesc cursul, pina la a-l reproduce ad litteram, inventeaza chiar intrigi ale romanelor, ba chiar si numele autorilor, in fine, epuizeaza toata marja de posibilitati doar sa nu pacatuiasca, Doamne fereste!, citind pur si simplu o carte. E lene, e prostie, e inconstienta la mijloc, m-am intrebat? Ar fi simplu daca ar fi doar atit. De fapt, este vorba de mentalitatea pe care liceul le-o formeaza. Acolo invata ei ca se pot lua note mari pe nemeritate, ca nu e nevoie sa deschizi nici un roman pentru a obtine nota zece la romana. Dar mai exista un caz, poate chiar mai grav: exista si studenti care citesc, care sint constiinciosi si incearca sa-si faca, onest, datoria. Doar ca nu se lipeste nimic. Ori mi se pling direct ca nu pricep mare lucru, ori se pierd si nu sint capabili sa articuleze nici doua vorbe despre o carte pe care pretind ca au citit-o. Cauza? Probabil tot deprinderile capatate in timpul liceului, unde imaginatia si liberul arbitru le sint drastic incorsetate, livrindu-li-se un set de comentarii care ii indeparteaza de literatura. Majoritatea studentilor de la Litere detesta literatura sau sint total indiferenti la ispitele acesteia. E un adevar trist, pe care multi dintre colegii mei il pot confirma.

Mai mult decit atit, nivelul lor este deplorabil. Am avut studenti in anul I (dar si in ani mai mari) care au mari greutati in a scrie corect. Nu bine, ci corect. Dezacordurile sint o regula, aproape ca am ajuns sa ma bucur cind descopar cite o teza lizibila si curata. Cind un student care in trei ani va iesi profesor de romana scrie „facu-se", te gindesti, simplu, ca nu aveti acelasi limbaj si il pici, nu? Ei, si ce? Regulamentul prevede ca daca pica de doua ori, e exmatriculat, dar are dreptul de a se reinmatricula, contra unei taxe. Si tot asa, la nesfirsit. Bun, sa spunem ca ii poti elimina, cu incapatinare, pe cei care nu sint capabili sa scrie corect. Raman ceilalti. Pentru unii, sotia Strutocamilei din Istoria ieroglifica era… Hegel, nu Helge. Unii scriu, senin, Garabet I. Braileanu, ori Ortenzia Papadac-Bengescu. Sau pun pe seama lui Ion Barbu urmatorul vers: „Din ce-ati dedus, adincul acestei calme creste". Sau iti vorbesc, siguri pe ei, despre cartea lui Genette, Fictiune si mictiune. Pare greu de crezut? Ni s-a intimplat, va asigur, mie si colegilor mei. Care e explicatia? Pai oare noi trebuia sa ii invatam toate astea? Oare facultatea trebuie sa alfabetizeze studentul sau sa-l specializeze? Si oare cit de jos vom fi nevoiti sa coborim stacheta, pentru a ne pastra studentii? Si, mai ingrijorator decit atit, oare ce fel de studenti ne vor trimite acestia, cind vor fi profesori?

La toate aceste probleme nu vad decit o singura rezolvare: reintroducerea examenului de admitere. In lipsa acestei filtrari initiale, totul merge pe dos: in liceu nu se mai pun de mult note mici (pentru ca, se stie, media din timpul celor 4 ani atirna greu la dosarul de admitere), bacalaureatul se ia oricum, pe spagi si pe pile, pe copiat asistat de regula de cei care trebuie sa asigure corectitudinea examenului etc. Sint lucruri stiute de toata lumea, nu are rost sa ne ascundem dupa deget… Si toate sint urmari ale renuntarii la acest examen de admitere, care obliga la o pregatire serioasa. Concurenta asigura intotdeauna performanta. Or, in facultatile noastre, performanta a devenit o pasare foarte rara. Am ajuns sa ne bucuram cind avem de a face cu niste biete cazuri de mediocritate cinstita.

Criteriul care se aduce mereu in discutie este cel financiar: ministerul aloca sume in functie de numarul de studenti, rectoratul asijderea. Calitatea este ultimul criteriu pe care cineva il mai ia in calcul. In acest mod, invatamintul superior se transforma intr-un mecanism imoral: studentii pompeaza bani, noi le asiguram diplome. Efectele pe termen lung vor fi insa dezastruoase!