Caută 
6 MIN
Intre poetii generatiei ’90, Lucian Vasilescu ocupa o figura aparte. Usor blazat, usor taciturn, el si-a gasit in poezie un refugiu iluzoriu, in care isi dezvolta cu migala carateristica unor spirite introvertite obsesiile ce-i bintuie imaginarul. Formula sa poetica se dezvolta pe spatii largi, in care versul curge lent, asemenea ropotului unei ploi de vara ce cade monoton pe acoperisul de olane al unei case boieresti cazute in paragina. Din cind in cind, ropotul e intrerupt de strafulgerarea unor ginduri si a unor stari ambiguie, pe care autorul Sanatoriului de boli discrete nu le incheaga pina la capat… Frazele sale se insiruie pe un portativ alcatuit dintr-o imensa pinza de paianjen, in centrul careia se leagana trupul poetului abandont intr-un sezlong uzat, imbracat intr-un costum de vinatoare, cu pusca sprijinita de masa de scris si clarinetul asezat pe piept. Din camera de alaturi razbat acorduri de pian si de chitara: "soarele apunea rasucind fuioare de lumina. in codrul de termopane fusese inca o zi. una senina./ crimpeie din acea inserare ajungeau pina la mine, rascolind amintiri. despre cum ar fi putut sa fie./ despre desertaciune si poezie. despre moartea mea splendida, multicolora, vie./despre cum arata lumea de dinainte de cea de apoi". Exista o nota bacoviana in poezia aceasta a banalului, un plictis, o stare de degradare a materiei. Sau, mai degraba, cehoviana. Moartea splendida de care vorbeste poetul e doar o simpla figura de sil. E un vis intrezarit printre gene, intr-un moment de apatie. Starea pe care ne-o transmit versurile sale nu are nimic de-a face cu euforia sau entuziasmul. E vorba de o agonie lenta, in care clipele putrede se scurg printre degetele unor miini ce se leagana alene in aerul imbibat de miasma trupurilor pe jumatate vii, pe jumatate descompuse… In loc de speranta, in aceasta lume a unui crepuscul estompat plutesc vagi aduceri aminte din lumea "de dinainte de cea de apoi"; nu descifram inlauntrul lor urme de regret sau nostalgie… Recviem-ul sau cintat in semiobscuritate e ca o dare de seama statistica, in care cifrele (sentimentele) sint acoperite de un strat de praf sau de cenusa… Ici-colo, rasar din pulberea apusa citeva fotografii cu marginile carbonizate: "dar n-a fost tot timpul asa. cindva, mai demult, pe unele strazi mai inguste,/ rezemam pamintul cu spatele. mai puteam pe atuncea spera ca pasii care se-aud sint ai tai. c-ai sa vii. ca o umbra stralucitoare zapacind trotuarele pustii. c-ai sa te impiedici de mine/ si-o sa cadem impreuna-n abis. in colt, pe straduta cu sens interzis./ si miros de canalizare/…/ sint eu! eu sint aici! eu sint chipul cel adevarat al victoriei!/ am infrint in toate bataliile!/ am cutreierat toate utopiile! de acolo/ m-am intors glorios. de pe o parte pe alta./ acum stau rastignit cu fata in jos./ la poalele unui destin prea indepartat. si ce frumos ar fi putut sa fie… si bine… ce pacat…/ pe fata port acuma pecetea asfaltului crapat…". Poetul vorbeste de victorie. Ea trebuie privita insa printr-o prisma ironica. Nu a fost intotdeauna asa, spune el. A fost un timp cind, "mai de mult", precizeaza poetul, "rezemam pamintul cu spatele". Atunci el traia cu speranta ca iubita sau poate ca moartea o sa treaca in apropierea lui, "ca o umbra stralucitoare, zapacind (in sensul de animind,n.n.) trotuarele pustii" ale unui oras de provincie, ca o sa se impiedice de trupul lui, rostogolindu-se cu el in abis, pe strada ce miroase a canalizare… Sint eu, eu sint aici, exclama poetul. "Eu sint chipul cel adevarat al victoriei", "am cutreierat toate utopiile, de acolo m-am intors glorios". Cum? Cit de glorios s-ar fi putut intoarce un om ce zace pe mijlocul trotuarului, ocolit de trecatori? Poetul s-a intors glorios "de pe o parte pe alta", pentru a-si savura, inca o data, reveria agonica. El a iesit victorios din batalii pentru ca nu a participat la ele. La fel s-a intimplat si cu utopiile: le-a cutreierat cu gindul, oprindu-se undeva la jumatatea drumului, constient fiind ca nu merita sa mergi pina la capat, odata ce "oriunde te-ai duce" e moartea. "Am infrint toate bataliile", murmura el si murmurul acesta ne duce cu gindul la Bacovia, care, intr-o foarte frumoasa poezie, spunea: "Mi-am realizat toate profetiile,sint fericit, pot sa mor…".
Constientizindu-si infringerile, Lucian Vasilescu isi "savureaza" victoria "rastignit cu fata in jos, la poalele unui destin prea indepartat", ce se contureaza undeva, in zare, ca o fata morgana menita sa-l induca in eroare… "si ce frumos ar fi putut sa fie", sopteste el, intorcindu-se din nou, victorios, de pe o parte pe alta… Ce? Visul? Realitatea? Poate si una si alta. Singura conditie ar fi fost aceea ca poetul sa fi mers pina la capatul drumulu, pentru a-si contempla parcursul. El a preferat insa sa-l contemple dintr-un punct cetos, din care ochiul nu percepe decit praful ce se ridica spre cer… "Pe fata port acum pecetea asfaltului crapat", de atita asteptare, "in felul acesta am izbutit sa incep inca o zi pierduta. magistral. intinsa de la un capat la altul pe un pat de spital. inca de dimineata./ cind mi se pun perfuzii ca sa-mi fie greata. // de pe peretele din fata, spre rasarit, imi zimbeste acelasi chip ponosit/…/ mi s-a spus ca el este calea, ca doar el stie drumul. dar el sta si se uita la mine si doar isi scutura, din cind in cind, de la tigara, scrumul./ pe fata de masa. apoi isi toarna vin in pahar. si-mi da de inteles ca orice as face ar fi in zadar. // mi s-a spus ca el e cuvintul, dar nu-l aud. mi s-a spus ca el e lumina./ dar nu se poate vedea din coltul vietii mele verde cum e fierea, amara si rea. in felul acesta incepe inca o zi pierduta. in care tot ce fac e sa respir…".
…Pe poetul Lucian Vasilescu l-am intilnit pentru prima data in 1996, la Festivalul de poezie de la Sighetul Marmatiei, unde, daca nu ma insel, autorul venea an de an, schimbind aerul de Bucuresti, cu unul mai curat, de Maramures. Poetul deschindea pe peronul vechi al garii Sighetului, alaturi de un grup galagios de nouzecisti, adunati sub stindardul atit de generos reviste ArtPanorama. Incarcati cu tot felul de bagaje aspirantii dar mai ales aspirantele la gloria eterna, coboau din tren, supravgheati indeaproape de starostele (a se citi criticul) Dan-Silviu Boerescu. El deschidea plutonul si tot el il inchidea. Faptura sa bonoma parea omniprezenta. Peronul se umplea de pantofi, bocanci de munte, palarii, bastone, posete, genti si tot felul de rucsacuri. In mijlocul grupului format din Mihail Galatanu (zis arhenghelul), Ioane Es. Pop, Daniel Banulescu (poreclit starter, din pricina frizurii neobipsnuite), Horia Garbea (zis Godot), Saviana Stanescu, Alina Durbaca etc, putea fi zarit si Lucian Vasilescu. M-a izbit de la inceput alura sa neobisnuita, aproape anacronica. Infatisarea sa mi-a adus aminte un personaj cehovian din Pescarusul: medicul Evgheni Seergheevici Dorn… Privindu-l, mi l-am inchipuit zicindu-le prietenilor sai: "Vinul si tutunul iti iau personalitatea. si femeile la fel. Dupa o tigara sau un pahar de votca, dumneata nu mai esti Daniel Banulescu, si dumneata Horia Garbea, ci sinteti Daniel Banulescu si Horia Garbea, plus cineva… " "Cine?" intrebau cei doi in cor. "Naiba stie cine" murmura Lucian Vasilescu, disparind dupa décor.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
