Sarbatoarea Decanului

Pe la jumatatea lunii decembrie, usa cabinetului Decanului Hank (Horia pe numele lui real – americanizat insa, de decenii bune, prin "Hank", de catre colegii anglisti ai sus-numitului) se deschise brusc, iar una dintre femeile de servici din Corpul A al Universitatii isi facu aparitia, zimbind larg si optimist, asemenea politicienilor in campania electorala: "Domnu’ Dican, primit’ cu colindu’?". Inainte ca "Domnu’ Dican" sa se dezmeticeasca, doamna in cauza scoase o creanga de brad de la spate (creanga ce amintea mai curind de ciomegile vajnicilor luptatori din Valeni, in ajunul Anului nou) si incepu sa strige ragusit, izbind totodata, necrutator, cu ramura vesnic tinara, in hirtiile de pe birou: "Sa trait’, sa fit’ bucuros/Ca plopii, ca merii/In mijlocul verii!/Sa inflorit’ ca un par/Ca un fir de trandafir/Si sa-mi dat’ si mie, colea, ceva!". Incheie apoteotic si intinse mina spre Hank al nostru, care, naucit si plin de ace de brad, nu reusi decit sa faca o remarca neutra, in sotto voce: "Da’ parca nu-s asa colindele … si nici macar Sorcova …". Apoi, scoase, blazat, o bancnota de cincizeci de lei din buzunar si o inmina, resemnat, femeii surizatoare. Mai apuca sa o zareasca iesind vioi din incapere, in timp ce ii arunca un "sa trait’!" energic peste umar.

Intrucit episodul vi se pare, fara indoiala, suprarealist, trebuie sa-i inoculez citeva elemente lamuritoare. Ca in filmele americane, voi da ceasul inapoi, inscriptionind, in cimpul vizual al fiecaruia dintre dumneavoastra, precizarea cu "ani in urma". Asadar, cu ani in urma, Hank (om cu experienta indelungata in administratia academica) devenise un fel de Sfint Patrick al personalului administrativ din Universitate, din ratiuni aparent obscure. Spun "obscure", intrucit altor colegi de-ai sai (unii, indubitabil, mult mai instariti) nu li s-a intimplat ceva similar. Cine il cunoaste bine pe Hank va accepta usor faptul ca o explicatie – convingatoare – la intreaga tarasenie exista totusi. Daca un personaj de-al lui Caragiale avea porecla "Titirca-Inima-Rea", lui Hank ar trebui sa i se zica "Hank-Inima-Buna" ori macar "Hank cel Bun". El a fost dintotdeauna genul de individ care nu putea spune "nu" celui din fata sa, oricit de nepotrivite sau obraznice ar fi devenit, la un moment dat, cererile acestuia. De aceea, oamenii mergeau cu solicitari de tot felul la Hank, stiind ca, daca nu vor obtine direct rezolvarea problemelor lor, contau, cel putin, pe un tratament solidar si incurajator.

Cum observam, personalul administrativ universitar dezvoltase, in mod special, o simpatie deosebita pentru Decan, vizitindu-l, frecvent, cu mici solicitari … financiare. Unii il doreau girant la colosale imprumuturi bancare, altii cereau, pur si simplu, bani pentru perioade mai scurte ori mai lungi de timp. Cum Hank nu avea inima sa-i refuze, vestea descinderii unui om providential in Universitate se transmise cu viteza luminii, treptat, siruri nesfirsite, cu iz medieval, din staff-ul TESA, perindindu-se, cu mina intinsa, pe la usa "chiliei" noului Sfint Patrick. Pelerinajele acestor "orbi", "surzi", "schiopi" si "demonizati" aveau o solutie unica la multiplele lor tragedii: "un mic imprumut" (dar nu "de la Provident"!). Hank scotea, impietrit, bancnotele si le impartea cu constiinciozitate (ii intrase chiar in reflex ca, seara, sa schimbe banii mari, pentru a beneficia dimineata, la scoala, de cit mai mult "maruntis"). Mai nou, nici nu mai asculta lamentatiile justificatoare ale numerosilor lui "creditati", multumindu-se sa faca gestul "donator" si sa iasa, discret, din "incercuire". De altfel, am convingerea ca, pas cu pas, si discursurile "imprumutatilor" se simplificasera dramatic, ajungind la clasic-eficientul "da-s’ mie!".

Se intelege, contextul parea decupat din romanul The Confidence Man al lui Melville. Aidoma protagonistului american, "prigonitii soartei", de pe coridoarele academice, il tapau pe Hank de bani, "uitind" sa mai returneze imprumutul. Personal, am mari dubii ca lucrau, de la primul pina la ultimul, cu adevarat, in Universitate. Nu era exclus ca unii sa fi imbracat numai halatul alb si sa vina la Hank, zgiltiindu-se, maladiv, din toate incheieturile. In sfirsit, Hank insusi rezuma, intr-o zi, extrem de plastic, burlescul situatiei: "Daca, prin absurd, m-ar bate vreodata gindul sa-mi recuperez sumele pierdute, angajind interventia coercitiva a sistemului, ce-as putea face concret? Sa ma duc la directorul general si sa-i spun sa mi-o aduca pe femeia de servici, mica si negricioasa, avec une petite moustache? Sau s-o cheme pe aia masiva, cu privire de fugar afghan?". Ca atare, Hank – fortat, pesemne, si de propriul instinct de conservare – a trecut la masuri radicale. A refuzat "sa mai cotizeze", zicind tuturor "amaritilor" ca a secat "cornul abundentei" si ca "usile Raiului" s-au inchis. S-a "inrait", cum ar veni, "Hank-Inima-Buna", privind fioros in dreapta si stinga, calcind apasat-amenintator in orice imprejurare …

Ce, v-a pufnit risul? Va cred, stimabililor, la fel au reactionat si femeile de servici, auzindu-l. Asa cum singele apa nu se face, nici bunatatea nu devine rautate peste noapte. Acesta este, in ultima instanta, principiul motrice al cersetoriei! Cu mic, cu mare, inchinatorii noului Sfint Patrick au trecut la "planul B". Au inceput "sa-l felicite" pe Hank cu ocazia tuturor sarbatorilor (inclusiv, cu ocazia Sfintului Patrick al irlandezilor!) existente si inexistente (cineva i-a urat "la multi ani!", de pilda, "la implinirea frumoasei virste de saizeci si unu de ani, patru luni si noua zile"). Odata "felicitarile" primite, "uratorii" se asezau, cuminti, linga zid, asteptind. Nu dura mult, bineinteles, si isi primeau bancnota. Cu putina vreme in urma, pe la sfirsitul lui februarie, am mers la Decan pentru o semnatura urgenta. M-am oprit, perplex, in fata biroului si mi-am tinut, citeva secunde, respiratia. Prin usa intredeschisa, am vazut doua femei in halate albe, dansind in jurul lui, cu pungi de palstic pe cap, gaurite in dreptul nasului si al ochilor. Cintau, foarte sonor, "ta-ta-ta, caprita, ta!", pe cind Hank cel Bun, cu o incremenire de erou antic – strivit de destin – pe figura, se scotocea prin buzunare dupa o hirtie de o suta.