Satisfaction: prea tirziu si prea devreme

Evenimentul artistico-monden al saptaminii trecute a fost concertul Rolling Stones la Bucuresti. Desi a venit mai tirziu cu citeva decenii, satisfactia a fost pare-se aceeasi. S-ar zice ca uneori timpul nu conteaza. Fapt este ca aproape saizeci de mii de oameni au sfidat canicula tropicala din aceste zile pentru a-i vedea pe (era sa zic baietii!) cei de la Rolling Stones. Printre spectatori, nume cunoscute, inclusiv primul-ministru cu sotia. M-a ingrijorat numai absenta lui Adrian Nastase cu sotia, mai cu seama ca amindoi au fost recent scosi basma curata de Curtea Constitutionala, si desigur a lui Madalin, prietenul ubicuu din cartierul Primaverii.
 Fapt neobisnuit in Romania, toata lumea s-a aratat multumita. Concertul a fost un mare triumf. Cintaretii au fost impecabili. Dar la drept vorbind, pentru doua milioane de euro, cit am inteles ca au primit membrii trupei de la Vodafone pentru a se produce la Bucuresti, nici n-ar fi trebuit sa ne imaginam altceva. Se poate spune de fapt ca triumful este mai ales al consumatorului roman de telefonie mobila si nu numai, capabil sa achite aceasta nota de plata. In rest, artistii, in ciuda reputatiei lor, sint oameni seriosi. Respecta regulile, chiar asa multimilionari si excentrici cum sint. Ceea ce pentru mine este un neincetat motiv de uimire.
 Cunoastem cu totii comportamentul schizoid si adesea ridicol al starurilor rock. De la ideea ca revolta sta in exhibitionism pina la ciudata lor pretentie de a fi populari si diferiti in acelasi timp, de partea poporului, gata sa denunte starea saracilor, incalzirea globala si violenta, pe de o parte, avari, egotisti si abuzivi, modele eterne ale hiper-consumatorismului delirant, pe de alta. Uitam insa ca ei nu sint nici profeti, nici revolutionari in sensul strict al termenului, nici macar personaje mondene, cum apar adesea, ci niste artisti. Cu lumea lor proprie, cu egoul lor inflamat, cu geniul lor, atit cit ii este dat fiecaruia. Multi dintre ei au schimbat lumea imbogatindu-se sau facindu-si de cap, daca nu pe ambele in acelasi timp.
 Concertul Stones de la Bucuresti pare sa fi fost pentru multa lume ceva intre o descoperire arheologica si achizitia unei masini de curse. O retraire chiar, eventual prin delegatie, a unui trecut mitic. „I can’t get no satisfaction si tot stadionul e in picioare si urla imnul generatiei libere", scrie cineva pe un blog. Stim ca aluzia la generatia libera se refera la generatia saizecisiopt. Adica baricade si lupte cu politia, flower-power, LSD, concertele-maraton in aer liber etc. Muzica era un pretext si un excitant., dar obligatoriu un act civic, parte a Revolutiei, care ar fi trebuit sa instituie egalitatea, iubirea si pacea universala: o forma de contra-cultura, deloc recomandata prim-ministrilor in familie. Revolutia, pentru ca intr-o anumita masura mitul acesteia se confunda cu o forma simpla de cautare a autenticitatii, marea tema a modernilor in general si a anilor saizeci-saptezeci in special. Jocul este sinucigas: cu cit modernii devin mai artificiali cu atit devin mai radicali si viceversa.
  Nascuta din spuma anilor saizeci, Rolling Stones este astazi o intreprindere comerciala de produs mega-show-uri. Cu mare succes, dupa cum vedem. Dlui Tariceanu si sotiei le-au placut. De buna seama, Vodafone va avea grija sa ne usuce buzunarele pentru aceasta. Dar sintem aici insa in fata unui soi de anacronism cultural. La Bucuresti, n-a venit Rolling Stones, din 1969 sau din 1972, ci o alta care poarta acest nume si cinta piesele acesteia. Avem cochilia unei culturi, nu si fondul ei profund.  Este ceva rau in asta? Depinde din ce unghi privim lucrurile. Poate fi un avantaj si un handicap, in acelasi timp.
 Ar fi un avantaj, pentru ca la drept vorbind nu avem mare lucru de pastrat din spiritul 68, in forma sa agresiva, cel putin. Anti-capitalismul, pacifismul unilateral (dezarmarea Americii, dar nu si a URSS), nostalgia puerila a unei lumi paradisiace, inteleasa ca o forma de comunitate bazata pe droguri, alcool si muzica puternic ritmata, valori care au devenit intre timp o componenta a culturii politice occidentale, au un puternic „sound" totalitar. Destui dintre saizecioptisti, care  se revoltau contra libertatii „de fatada" din Occident se declarau fascinati de China lui Mao. Aceasta forma de orbire a dus poate la cucerirea de catre Nordul comunist a Vietnamului de Sud, la instaurarea regimului lui Pol Pot in Cambodgia si chiar la revolutia islamica din Iran, la care Occidentul n-a reactionat nici macar cu un comunicat de indignare.
 In acelasi timp, imi este teama ca am putea pierde altceva. Ratacirile generatiei flower-power, mai ales iluzia prosperitatii fara libertate si fara competitie, au lasat urme adinci in cultura politica occidentala. Cu timpul insa, Occidentul le-a interiorizat, le-a izolat oarecum, le-a transferat in limbaj. Toata lumea este astazi mai mult sau mai putin flower-power in limbaj, dar niciodata capitalismul n-a fost mai prosper si mai lipsit de critici seriosi. Realul infrunta Utopia pe terenul sau. Problema este ca, din pacate, noi am lipsit de la aceasta dezbatere. Prin urmare, nu ne-am putut forma anticorpi. Ingurgitam astfel cu voluptate tot ce ni se da si pare sa aiba girul bunelor sentimente: de la tema incalzirii globale, ca raspuns universal la toate problemele, la anti-americanismul infantil. Uneori prea tirziu inseamna prea devreme.