Sensul vietii

In adolescenta, am vazut o comedie suculenta, intitulata The Meaning of Life/Sensul vietii. Filmul consta intr-o succesiune de episoade grotesti, care duceau la o singura concluzie posibila: viata e lipsita de sens sau, oricum, de unul reperabil in interiorul standardelor noastre de perceptie si intelegere. Traim, altfel spus, in plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilitatilor asa-zicind metafizice ale peliculei. Eram foarte tinar si visam, cu indirjire, ca intr-o zi voi schimba lumea din temelii. Urma sa modific adica insusi sensul vietii (al vietii cu "v" mare, desigur), iar acest lucru nu se putea intimpla decit in prezenta lui nemijlocita. Nu stiam cum voi realiza maretul ideal, insa imi era clar ca nimic nu ma putea opri. Anii au trecut si, maturizindu-ma, am descoperit un adevar trist. Nu numai ca nu am cum sa schimb in vreun fel viata cu "v" mare, dar nu voi reusi niciodata sa controlez cel putin viata cu "v" mic. Ea isi vede de cursul sau firesc si cumva implacabil, negasind timp sa se opreasca, fie si timp de citeva secunde, pentru a-mi striga peste umar admirativ: "Bravos, Codrine! Imi placi teribil! Tine-o tot asa si te voi rasplati regeste!". Dimpotriva, in anumite momente – suficient de obscure in paradigmele mele hermeneutice -, viata m-a sanctionat perversa, supunindu-ma regulilor ferme ale pedagogiei transcendente. Am aflat, la fel ca miliardele de indivizi care m-au precedat si, probabil, precum miliardele ce ma vor succeda, ca nu viata e a mea, ci, absolut si irevocabil, eu sint al vietii. Cu "v" mare ori mic, aproape ca nu mai conteaza.

Vorbeam deunazi cu un prieten – universitar si el. Imi marturisea ca traieste un puternic sentiment de alienare. Desi a muncit din greu pentru o cariera academica, a ajuns acum sa fie plictisit de ea. Universitatea – asa cum s-a articulat in anii de tranzitie, cu nenumarate scaderi si controversate schimbari de identitate – nu-l mai incinta. Privita dinauntru, Universitatea (fara indoiala, nu doar cea romaneasca) te poate, intr-adevar, dezamagi profund. In primul rind, eterogenitatea corpului profesoral deruteaza pina la nedumerire. O multime de impostori convietuiesc alaturi de profesionisti veritabili si nimeni nu pare interesat, in vreun fel, sa separe griul de neghina. Este aici (in satietatea "universitara" a amicului meu) un simptom al societatilor consumeriste, care ii ostracizeaza pe intelectuali, impingindu-i catre astfel de forme de nihilism. E si o realitate sumbra, particulara, a vremurilor noastre post-comuniste, pe care trebuie sa o luam ca atare. Este insa si o cautare (inutila) a sensului (vietii) acolo unde "sensul" iese, de fapt, din sistem si se revela (eventual) la o scara mult mai mare, cu neputinta de reperat (cel putin cu capacitatile noastre actuale de intelegere). Realitatea mult mai prozaica decit vrem noi sa acceptam e ca, plina de genii sau de idioti, constiinte ori farisei, Universitatea (de aici si de aiurea) ramine tot ea insasi, urmindu-si, neabatut, cursul istoric si simbolic. Institutia universitara reprezinta, pina la urma, o existenta in sine (cu identitate colectiva), imposibil de influentat major in plan individual. Ca si viata, ea nu are timp sa se opreasca si sa-ti strige fascinata: "Codrine (Marine, Cosmine ori Florine), te admir, taticule, sint gata sa-ti dau un bonus de eternitate pentru inteligenta ta! Sa nu te lasi, neicusorule!". Noi sintem ai ei si nu ea a noastra. De numele sau se leaga nume ca Maiorescu sau Kogalniceanu, dar tot aici au functionat, in varii vremuri, Icsulescu, Igreculescu ori Nimenescu. Universitatea nu s-a clatinat nici sub unii, nici sub ceilalti, raminind, fundamental, aceeasi Alma Mater.

Sensul nu se gaseste niciodata in detalii, ci numai in absolut, acolo unde, din pacate, prea putini dintre noi au acces vreodata. Desenele precolumbiene ramin neinteligibile la contactul direct cu liniile lor, dar se observa, grandios, din avion. Oamenii insisi nu au maretie in individualitati, ci numai in multitudine. Indivizii, oricit de stralucitori ar fi, la un moment dat, se deterioreaza, isi ating propria limita, sint neputinciosi pe termen lung si, ultimativ, mor – sa recunoastem, mai intotdeauna ignobil si deplorabil. Comunitatile insa, prin contrast, au cucerit spatiul si timpul, au iesit in Univers si si-au schimbat, necontenit, viata (uneori chiar pe cea cu "v" mare). Grupul pare etern si mereu in plina expansiune, persoana, dimpotriva, trezeste, fara exceptie, angoasa perisabilitatii si a suferintei. "Sensul" clar, "semnificatia" precisa se pierd aici intr-un mod inevitabil. Sintem nevoiti sa acceptam, prin urmare, ca nu traim intr-o lume a "concluziilor", ci, mai curind, in una a "ipotezelor" (devenite, treptat, "axiome"). De aceea, cred, speculatia nu ar trebui privita cu circumspectie in spatiul existential propriu-zis, intrucit ea ramine singura noastra forma de "cunoastere autentica". Opiniile emise de noi – pe orice palier al manifestarilor umane – sint simple prezumtii cu un grad mai mare sau mai mic de inocenta. Ca atare, avind in vedere faptul ca ele nu produc sensuri, nu le putem astepta sa dobindeasca vreo insemnatate. Nimeni nu stie mai bine acest adevar decit noi cei care umplem, zi de zi, paginile ziarelor cu editoriale. Nu speram niciodata sa aflam sensul, ci doar propunem un numar de variante ale lui. Nici macar nu anticipam, in vreun fel, ca umanitatea s-ar putea opri, pentru o clipa, extaziata, si ar incepe sa vocifereze: "Bravos, baiatu’! Auctore ca matale, mai rar cineva!".