Sfirsitul razboiului de uzura

vineri, 20 aprilie 2007, 20:44
3 MIN
 Sfirsitul razboiului de uzura

Dintr-o institutie mai mult vegetativa, Curtea Constitutionala s-a transformat peste noapte intr-o vedeta incontestabila. Ea face eforturi laudabile pentru a sustine o Constitutie proasta, fata de care actorii politici si-au pierdut de mult orice urma de respect. Intre timp, politica romaneasca se juridizeaza si se constitutionalizeaza in mod nociv. Conflictul politic "normal", cel asupra alocarii valorilor, ajunge sa urce inapoi la reguli, aruncind Romania intr-o instabilitate specifica mai degraba primilor ani ai tranzitiei.
De vina pentru aceasta situatie este in primul rind Constitutia. Sistemul de guvernare a fost construit pentru situatia in care un om (Ion Iliescu) patroneaza un partid-Gulliver intre liliputani (vechiul Front al Salvarii Nationale). Prezidentiabilul trebuia sa constituie vehicolul electoral al partidului, dar fara a detine responsabilitati majore – si fara a purta responsabilitati politice concrete. Daca lucrurile merg bine, liderul iese in fata si culege aplauzele. Daca nu, liderul se poate delimita de subordonatii sai, in a caror sarcina cad lucruri neplacute precum reformele. Nici nu se pune problema ca intre presedinte si guvern sa apara controverse, pentru ca guvernul se supune. Daca nu o face, presedintele are la indemina instanta suprema: partidul. Acolo se transeaza, pina la urma, conflictele. Ne-am putea intreba de ce, in aceste conditii, nu s-a mers catre un semiprezidentialism real, ca in Franta, unde presedintele poate forta guvernul sa plece. Probabil ca raspunsul este foarte simplu: nu era nevoie, ba chiar era contraproductiv. Nu era nevoie deoarece controlul asupra partidului majoritar, exercitat prin multiple canale, ii permitea presedintelui sa forteze plecarea guvernului. Criza preconstitutionala ce a culminat cu mineriada din septembrie 1991 a venit prea tirziu. In dezbaterile din Adunarea Constituanta nu s-a luat in calcul, in mod serios, posibilitatea ca primul ministru sa se revolte impotriva presedintelui. Era contraproductiv din perspectiva intereselor presedintelui, pentru ca, daca i s-ar fi conferit competenta de a demite guvernul, seful statului ar fi fost automat asociat, in termeni de responsabilitate, eventualelor contraperformante ale echipei guvernamentale.
In perioada tranzitorie a guvernarii Stolojan, mecanismul nu este supus niciunui test solicitant, iar ulterior, in perioada Vacaroiu, functioneaza conform prospectului – desi partidul trebuie sa guverneze intr-o coalitie de facto. Schimbarea din 1996 il pune pe seful statului in situatia de a patrona o coalitie guvernamentala, fara a beneficia nici macar de concursul total al propriului partid. Dupa o campanie electorala in care promite ca va fi activ ("jucator", in jargonul contemporan), Emil Constantinescu pierde aproape simultan sprijinul unui partener de coalitie si al propriului partid. Tentativa de a-si impune autoritatea asupra guvernului genereaza o criza constitutionala, pe care presedintele o cistiga à la Pyrrhus. Desi ar fi fost de asteptat ca presedintele sa domine mai usor un guvern de coalitie decit unul monocolor, lucrurile stau exact pe dos. Activismul la care il sileste campania electorala trebuie sa lase loc unei atitudini defensive, de mediator si constructor de coalitii – ceea ce este foarte greu. Iar atunci cind ii lipseste sprijinul propriului partid sau cind acesta este in deruta, cum s-a intimplat cu PNTCD in 1999-2000, presedintele nu poate face mai nimic.
Mecanismul reintra in functiune, fara nici o problema, dupa alegerile din 2000. Insa Ion Iliescu se apropie de finalul carierei, iar controlul sau asupra partidului scade. Premierul Nastase conduce partidul, fara a avea un control total. Presedintele Iliescu patroneaza guvernul intr-un mod mai degraba reactiv, lasindu-l pe premier sa-si aroge beneficiile cresterii economice si sa-si sporeasca sansele electorale. In umbra acestui modus vivendi,  locotenentii se dueleaza frecvent, insa sistemul, totusi, functioneaza.
Esecul sistemului devine evident dupa 2004. Conflictul este mai dur decit cel din anii 1998-1999. Pe de o parte, Alianta este mult mai fragila si mai artificiala decit CDR. Pe de alta parte, daca in 1996 presedintele Constantinescu este propulsat de victoria parlamentara a Conventiei, lucrurile stau invers. In plus, impartirea functiilor (PD – presedintia, PNL – sefia guvernului) face ca orice conflict politic sa devina automat unul institutional. Iar conflictul politic izbucneste imediat intre doua partide care tintesc acelasi electorat. Tabara aflata in pierdere de viteza, PNL, isi cauta aliati, iar PSD este disponibil. Intelegerea neoficiala dintre cele doua partide dateaza din iulie 2005, din momentul in care primul ministru stie ca PSD va torpila orice incercare a presedintelui de a-l inlatura. Timp de aproape doi ani, cu intermitente nesemnificative, aceasta intelegere functioneaza perfect, in timp ce presedintele intelege ca nu mai poate conduce direct guvernul si se multumeste cu un joc de uzura. Intrarea in Uniunea Europeana face ca razboiul politic sa ia si forme institutionale, generind criza din aceste zile.

Comentarii