„… si legea morala in noi”

Am vazut, saptamina trecuta, la cinematograful Victoria, filmul lui Corneliu Porumboiu "Politist, adjectiv". Vremea era destul de placuta, prin urmare nu am priceput motivul pentru care o pelicula distinsa cu Premiul FIPRESCI si Premiul Juriului la sectiunea "Un Certain Regard" la Cannes si careia i s-au dedicat multe cronici pozitive (ca sa nu mai vorbesc de puzderia de interventii de pe bloguri si de pe forumuri) a avut atit de putini spectatori. E drept, habar nu am de cind si cit a figurat pe afisele din Iasi – poate ca numarul de spectacole a epuizat publicul cinefil. Dar undeva, in  interventiiile din presa postata pe internet amintita mai sus, am gasit o cifra si mai catastrofala de spectatori – 2! – la un spectacol…

M-am gindit ca de vina pentru asemenea audienta vor fi fiind posibilitatea piratarii filmelor – oamenii preferind sa le vada din fotoliul de acasa – si poate si gustul unui public educat, de regula, de stilul productiilor unor regizori ca Sergiu Nicolaescu, productii care debordeaza de vinzoleala si retorica goala, de dinamism si "eroism" – intr-un cuvint, o reteta sigura pentru reusita in fata unui public mai comod…

Filmul lui Porumboiu, un film viu si adevarat, e taman invers. Are o actiune minima: un politist tinar, Cristi (Dragos Bucur), lucreaza la dosarul unor elevi de liceu care fumeaza hasis; asta inseamna citeva filaje pe la portile scolii ori ale tinerilor cu pricina si citeva discutii: cu Procurorul, cu Informatorul, cu Comandantul si cu propria nevasta. In scenele de filaj, filmate – ca si celelalte, de altfel – cu o lentoare prin care regizorul a dorit sa creeze cit mai strins impresia de timp real ("Eu am incercat sa pastrez timpul real, am incercat sa pastrez toate regulile urmaririi", a declarat Porumboiu), evident nu se intimpla mare lucru: politistul, un barbat interiorizat si grav, fumeaza in pumni, zgribulit, se plimba cu economie, vorbeste la mobil, verifica timpul, dupa care se retrage in biroul lui amarit si isi scrie rapoartele. Are o problema, care il aduce in contradictie cu toti superiorii lui: nu i se pare ca tigara de hasis pe care cei trei adolescenti o fumeaza in parc in timpul pauzelor scolare e un motiv suficient de serios pentru ca furnizorul – unul dintre ei – sa faca ani buni de puscarie! El, politistul, a vazut la Praga fumindu-se hasis pe strada, la lumina mare, si stie ca si "peste tot in lume" o tigara nu e condamnata de lege! Ei, bine, nimeni dintre superiorii sai, Procurorul sau Comandantul, nu admite un asemenea lucru: legea e lege, ea trebuie respectata! Cristi trebuie sa organizeze flagrantul care sa-l duca dupa gratii pe adolescentul inconstient. Or, el nu vrea sa organizeze acest flagrant, nu vrea sa-si incarce constiinta cu distrugerea vietii unui pusti!

In scena capitala a filmului, cea a intilnirii cu Comandantul, la care asista si un coleg, Nelu (Ion Stoica), tipul de politist de moda veche, binecunoscut noua, sint puse in discutie citeva concepte (constiinta, lege, politist, morala), fundamentale si pentru un aparator al legii, si pentru un stat. Si asta, ca raspuns la refuzul lui Cristi de a pune, in cazul dat, semnul egalitatii intre legal si moral. Legea morala din el e un imperativ mai puternic pentru propria lui constiinta decit o lege efemera si arbitrara chiar, votata de niste insi!

Comandantul (Vlad Ivanov) face … maieutica cu protagonistul, il pune sa caute conceptele cu pricina in DEX si, pas cu pas, il aduce la ideea ca omul legii (politistul) trebuie sa apere legile tarii,  indiferent cum sint ele, altminteri s-ar instaura anarhia. Si, daca nu e dispus sa se supuna acestui comandament, tinarul trebuie sa renunte la calitatea de om al legii, si cu asta basta!

Daca am inteles bine finalul, Cristi e aratat pregatind – sau macar ajutind la organizarea flagrantului; insa, cel putin pentru mine, rezistenta lui incapatinata de a nu asculta orbeste de lege a fost extrem de binevenita, de datatoare de speranta (am citit undeva o declaratie a regizorului, cum ca personajul are un corespondent, un model in  realitate!). Prin urmare, i-am fost si ii sint recunoscatoare ca a pus cruce imaginii politistului de moda veche, eternizata in mintea mea de cinematografie, presa si literatura: un ins cazon, rudimentar, care "munceste, nu gindeste", un "om al legii" a carui distinctie morala si intelectuala poate fi simbolizata de… pumn si de matracul de cauciuc! Asa il vedeam eu pina la filmul lui Porumboiu pe politistul roman, iar figura aceasta deprimanta, specifica statului dictatorial, era inca un argument ca nu vom ajunge prea curind la lumina. (Poate din cauza acestei imagini-cliseu am si izbucnit spontan in ris cind l-am auzit pe Vlad Ivanov folosind cuvintul "maieutica" – vai mie, mi se parea tare departe de mintea politistului roman!)