Caută 
5 MIN
Un domn grabit imi amendeaza – la comentarii – tableta din ajunul Craciunului, in care istoriseam o intimplare trista din copilarie, eveniment care m-a marcat profund. Ce-mi reproseaza? In loc sa ma ocup de cunoasterea sufletului, spiritului, mintii, gindirii, simtirii si actiunii individului, eu glisez spre gindirea sociala a indivizilor. As dezvolta, zice, o psihologie sociala de inspiratie marxista, stingista, chiar comunista, prea apare des cuvintul „social" in textele mele, ignor faptul ca individul este in esenta unic si irepetabil (definitie care se gaseste, de altfel, in orice manual de psihologie pentru studentii incepatori). Are dreptate, asa scrie in manuale clasice, numai ca teorii mai noi, deloc marxiste, invoca importanta contextului social si situatiei in procesul de dezvoltare a personalitatii. Iata, un curent consistent, aparut in Europa prin anii optzeci (promotor: S. Hampson), propune o perspectiva constructivista care schimba stereotipul despre unicitate, stabilitate, trasaturi imuabile, afirmind ca personalitatea este o „constructie (psiho)sociala", specificul acesteia trebuind cautat in modul in care individul interactioneaza cu ceilalti. Trasatura de personalitate ar fi doar un „concept categorial", trasaturile nu se regasesc in lumea reala, ci sint simple categorii semantice, etichetari ce exprima sinteza observatiilor noastre despre individul in situatii. Esential este ceea ce se intampla „intre" indivizi. O alta teorie, nascuta la Geneva, ca alternativa la teoria clasica piagetiana (W. Doise, G. Mugny) afirma ca dezvoltarea intelectuala a copilului este dependenta de mediul social in care se produce invatarea, aceasta fiind, in esenta, social-cognitiva; individul incorporeaza nu doar informatia, ci si grila de interpretare, modul in care se utilizeaza cunoasterea in practica (limbajul, strategiile de rezolvare fac si ele parte din social). Sistemul de educatie de la noi, purtind toate caracteristicile contextului in care s-a produs invatarea, valideaza aceasta teorie. In fine, o teorie noua despre forta contextului (social, cultural, ideologic) afirma preponderenta situatiei in formarea personalitatii. Prin situatie intelegem o forta sistemica ce actioneaza coerent si devine sursa de putere (sociala, economica, politica, istorica si culturala), oferind legitimitate, dirijind comportamentele individuale. Philip Zimbardo (Efectul Lucifer, 2009) scrie explicit: „Un corp mare de dovezi sprijina conceptul conform caruia puterea situationala triumfa asupra puterii individuale in contexte date" (p.11). Un context constringator, manipulat ideologic, a nascut individul mediu pe care il invocam adesea.
Dar sa nu ne sprijinim doar pe teorii nascute in laboratoare, ci sa apelam la observatie si bun simt, la cunoasterea cotidiana si la experienta. In celebra sa lucrare "Despre democratie in America" (1864), istoricul francez Alexis de Tocqueville scria: "Am intilnit in America tipuri de asociatii despre care marturisesc ca nici nu aveam idee. Americanii de toate virstele, de toate conditiile si de toate conceptiile se asociaza (s.n.) fara incetare. Ei nu au numai asociatii comerciale si industriale la care participa cu totii, ci inca mii de asociatii diferite: religioase, morale, importante, neserioase, foarte generale, foarte particulare, imense si foarte mici…" Conditiile istorice particulare au determinat, in Statele Unite, aceasta orientare spre asociere si solidarizare: nevoia de randament, in industrie, a trezit interesul pentru studierea echipelor de munca; viata politica a promovat modelul actiunii colective; organizarea armatei a relevat importanta factorilor de coeziune si eficienta in grupurile mici. Acestea sint doar ceva exemple, dintre altele multe. Poate ca cel mai convingator si modern este acela al utilizarii grupului in psihoterapie, ca mediu si mijloc de refacere a potentialului personal, ca suport in depasirea unor etape dificile din viata. Citesc acum un roman al unui eminent psihiatru american, Irvin D. Yalom, Solutia Schopenhauer. Celebrul psihoterapeut apeleaza la ideile filosofului pentru a explica ce se intimpla cu indivizii, reuniti in grup, pentru a gasi norme de functionare personalitatii in situatie; pentru a dobindi stabilitate si incredere. „Solutia" lui Yalom e deosebit de subtila si cultural-proteica, voi reveni. O concluzie: solidaritatea organica, decurgind din constientizarea interdependentelor sociale si nevoii legaturilor mutuale, schimba oamenii, ii educa in spiritul cooperarii, reciprocitatii, coeziunii sociale. Viata asociativa stimuleaza spiritul de echipa, ofera solutii pentru organizarea corpului social in diferite forme de solidarizare. Nu e nevoie de constringeri, de norme, indivizii ajung ei insisi la concluzia ca acest comportament ii imbogateste spiritual si material. E cheia prosperitatii americane.
Sa privim si in jurul nostru, sa apelam la un tezaur pe care l-a produs cultura traditionala in satul romanesc: practica cooperarii, asocierii, intrajutorarii. Viata sociala a satului romanesc a avut un puternic caracter comunitar, concretizat in aparitia unor valoroase traditii socio-economice, cu norme, forme de organizare si institutii corespunzatoare. Obstea taraneasca, asociatie umana de sprijin reciproc si asistenta mutuala, cu legi proprii (stapinirea pamintului in devalmasie, obiceiuri juridice proprii, participare nedeterminata la avutul comun) are radacini culturale adinci. Desigur, nu e o descoperire romaneasca, dar a luat forme active specifice aici. Stapinirea pamintului in comun, in devalmasie, a nascut un anumit spirit al cooperarii, cu norme de convietuire in comun, etos pierdut odata cu instaurarea formelor capitaliste si apoi comuniste de proprietate. Obstea functiona ca un organ deliberativ, o grupare ce dadea tonul, ideologia comunitatii si asigura transmisia culturala a valorilor comune. Sfatul batrinilor sau al ."oamenilor buni si batrini", sustine H.H. Stahl, a avut un rol important de jucat in viata de obste. Acesti "oameni buni", modele de conduita morala si cunoscatori avizati ai normelor comune, erau purtatorii de cuvint, actorii sociali ce faceau cunoscuta vointa comuna. Si nu doar obstea oferea modele, ci si alte forme de asociere si cooperare: sfatul, claca, ceata au functionat ca forme organice de cooperare si formare prin interactiune. Au acestea ceva a face cu spiritul comunitar impus mai tirziu, in mod fortat, de ideologia comunista?
IIn logica statelor totalitare, individul nu stie care-i sint nevoile, el trebuie ajutat sa se re-educe; societatea are datoria sa-i asigure o formatie care sa-i permita sa contribuie apoi la dezvoltarea sa in acord cu cerintele. Ajutorul si intreaga asistenta, acordate fiecarui individ, sint concepute ca un proces de internalizare a unor exigente sociale, a valorilor si normelor formulate de ideologia clasei dominante. Personalitatea, in acest caz, descrie o constructie dirijata, un edificiu psihosocial – individul ce suporta constringerile si persuasiunea institutionala, "ajutat" sa invete, sistematic, o anumita ordine si o anumita normalitate (dirijata, controlata, planificata).
Formarea "omului nou" e idealul educativ al tuturor sistemelor utopice. Oamenii trebuie educati dupa o conceptie unica, dupa o ideologie pe care o poate livra numai Partidul Unic; iar organizarea acestui proces presupune o metodologie elaborata de acelasi Partid. Scoala nu e un loc in care se formeaza cultura si personalitatea individului, ci un mijloc de impregnare ideologica si de faurire a indivizilor utili. Indivizii sint incurajati sa interiorizeze valorile propuse de dirigenti, sa se patrunda de iubire pentru o abstractiune utopica, sa se dedice idealului propus. O solidaritate mecanica, un proces de regresiune mentala. Exemplu recent: isteria colectiva din Coreea de Nord, jelania imbecilizanta a „poporului" la moartea dictatorului.
Solidaritate organica si colectivism, sisteme si strategii ce nu se pot confunda.
