Spital, nu tribunal

Intr-unul dintre articolele anterioare, am abordat problema falsei legaturi – intens mediatizate, insa – dintre cresterea numarului de biserici dupa 1990 si scaderea numarului de scoli. Aratind ca scaderea numarului de scoli este efectul direct al scaderii natalitatii in Romania si nicidecum al materializarii dorintei fiecarei comunitati de credinciosi de a-si avea propriul lacas de cult, am subliniat atunci ca, dimpotriva, intensificarea vietii crestine are drept efect benefic, intre multe altele, si cultivarea in rindul familiilor a dorintei de a naste si de a creste prunci. O alta corelatie la fel ilogica este aceea care observ ca se face intre aceeasi crestere a numarului de biserici si scaderea, de data aceasta, a numarului de spitale. Iar scaderea numarului de spitale e un fenomen negativ, intr-adevar, in conditiile in care nu se inregistreaza si o scadere, ci poate mai degraba o crestere a numarului de bolnavi. Astfel incit se ajunge, nu rareori, ca pacientii sa fie gazduiti cite doi intr-un singur pat. Ca sa nu mai vorbim de calitatea actului medical acolo unde nici resursele financiare, nici dotarile nu sint pe masura nevoilor si, mai nou, si personalul se diminueaza prin emigrarea, temporara sau definitiva, in Occident.

Nu voi mai insista sa demonstrez ca nu exista o legatura intre reducerile bugetare care afecteaza sistemul medical romanesc si ridicarea de noi biserici. Decizia de a ridica o biserica apartine unei comunitati locale si nu este o decizie planificata la nivel central (de eparhie sau de Patriarhie) care, in plus, sa mai si secatuiasca bugetul tarii. Daca aceasta decizie luata oricum de o comunitate beneficiaza sau nu si de un sprijin material de la bugetul unor institutii publice, este un element ce tine de prioritatile si strategiile elaborate de la caz la caz. Sint multe situatii in care nu a existat un astfel de sprijin sau el a fost mai degraba simbolic. Iar biserica tot s-a construit din donatiile credinciosilor care au tinut sa "investeasca", astfel, in componenta spirituala a vietii lor.

Pe de alta parte, crearea unui spatiu liturgic intr-o localitate inseamna edificarea unui spatiu al vindecarii pentru cei care vor veni cu credinta si vor lucra la mintuirea lor. Cind spun vindecare ma refer, evident, in primul rind la tamaduirea sufleteasca. Dar fara a neglija deloc aspectul trupesc al insanatosirii. Si marturie aduc vindecarile savirsite cu puterea tainei sfintului maslu sau prin alte rinduieli bisericesti menite sa aduca puterea sfintitoare a lui Dumnezeu in viata celui credincios.

Exista, in mare, trei tipuri de boli pe care le indura omul. Sint boli trupesti care au drept cauza o maladie spirituala, intrucit – vorba cuiva – sufletul plinge, iar lacrimile cad in ficat, in inima sau in alte parti ale trupului omenesc. Si, acolo unde cad, provoaca dereglari ale acestui minunat mecanism care este corpul uman. De aceea se spune ca unii s-au imbolnavit de inima rea sau altii sufera de ulcer pe fond de stres. Si ulcerul acela nu trece pina cind omul nu-si cistiga pacea sufleteasca, dar acea pace pe care doar Dumnezeu poate sa o aduca in inima noastra. Linistirea pe care ne-o cistigam prin forte proprii isi dovedeste foarte repede fragilitatea si nu este decit o umbra a aceleia pe care duhul nostru o poate primi de la Duhul Sfint.

Alteori este vorba despre o somatizare, adica despre o exprimare prin dureri trupesti a unor dureri sufletesti (din pricina ca acestea sint inabusite, ascunse, neconstientizate etc.). Ceea ce sufletul nu poate sa comunice, intrucit este tinut intr-un anumit blocaj, face trupul. Iar spovedania, rugaciunea (vorbirea cu Dumnezeu!) si alte elemente ale unei vieti crestine asumate reprezinta tot atitea prilejuri de a debloca si rezolva problema la nivelul sufletesc, adica al cauzei, rezolvind implicit si problema durerii trupesti. Acest al doilea tip de durere este unul in care sint implicate si trupul si sufletul (cel din urma exprimindu-se prin intermediul celui dintii).

Iar un al treilea mod de manifestare a bolii este cel doar la nivel sufletesc (desigur, nu fara a exista si elemente de ordin psihosomatic afectate de boala). Invitat la emisiunea "Pridvoarele credintei" difuzata de TVR Iasi saptamina trecuta, parintele profesor Ioan C. Tesu tragea un foarte serios semnal de alarma asupra incidentei crescute a bolilor de natura sufleteasca in rindul populatiei, aratind ca depresia, spre exemplu, tinde sa devina, in urmatorii ani, boala care va afecta cel mai mare numar de oameni la nivel mondial (depasind bolile cardiace, cancerul etc.). Numai in Europa, nota de plata anuala a unei boli cum este depresia a depasit deja 100 de miliarde de euro. Or, asa cum se poate lesne demonstra, un credincios activ, cu o credinta lucratoare si o staruinta in a se apropia de Dumnezeu este foarte putin sau deloc vulnerabil la atacul unei astfel de maladii.

Asa cum sintem, adica raniti

Iata, asadar, in cite moduri prezenta unei biserici, in care omul are putinta de a se hrani si creste duhovniceste, poate aduce un plus de sanatate intr-o comunitate. Sa nu uitam ca acolo unde taina spovedaniei, spre exemplu, nu mai este prezenta, oamenii incep a se indrepta intr-un numar din ce in ce mai mare catre cabinetele de consiliere psihologica sau chiar catre spitalele de psihiatrie. Iar asta implica si costuri mai mari din punct de vedere material pentru societate in ansamblu (desi nu acestea sint cele mai grave consecinte).

Ca biserica este un adevarat spital ridicat spre vindecarea bolilor sufletesti (dar si a celor trupesti) vedem si din parabola samarineanului milostiv. O vom (re)auzi miine in biserici sau o putem citi acum in Evanghelia dupa Luca, in capitolul 10, parcurgind versetele de la 25 la 37. Acel om ce cobora de la Ierusalim la Ierihon, cazut intre tilharii care l-au ranit lasindu-l abia viu, este trecut cu vederea de un preot al Legii Vechi si, apoi, de un levit (adica de o persoana din semintia lui Levi, cea aleasa pentru a sluji la templu, traind din jertfele aduse de credinciosi). Iar un samarinean, adica un om facind parte dintr-un popor urit de iudei (considerat eretic), se apleaca si leaga ranile aceluia, turnind pe ele untdelemn si vin, ducindu-l apoi la o casa de oaspeti spre a fi ingrijit pina se va pune pe picioare.

Aceasta casa de oaspeti este lacasul de cult de astazi unde ajungem si noi – purtati de Hristos -, atit de impovarati de pacate (de boli sufletesti si trupesti) incit uneori abia mai respiram, duhovniceste vorbind. Iar in aceasta casa a Domnului nu intilnim (sau nu ar trebui sa intilnim) un judecator al faptelor noastre nelegiuite, nu sintem certati pentru modul in care ne-am irosit viata, ci sintem primiti asa cum sintem: ca niste oameni raniti, adica bolnavi. Numai acel lacas isi implineste menirea de biserica care este spital, nu tribunal (pentru a readuce in actualitate o spusa veche de vreo 16 secole a Sfintului Ioan Gura de Aur). Spre deosebire de spitale, in biserici este loc pentru toata lumea. Nu in sensul fizic al cuvintului (a se vedea ce se intimpla in noaptea Sfintelor Pasti, cind cei care asteapta sa primeasca "lumina" depasesc, mai ales la orase, de citeva ori capacitatea unei biserici, oricit de mare ar fi ea). Vorbesc de faptul ca, in biserica, fiecaruia i se face loc spre a se intilni cu Mintuitorul Hristos – "Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre". Iar perioada postului, cum este cel al Craciunului, in care ne pregatim sa intram incepind de marti, 15 noiembrie, este tocmai prilejul de a ne reaminti ca exista leac al oricarei suferinte pe care o poate indura omul pe pamint. Daca lasam deoparte frica si rusinea, daca vom intelege ca toate rinduielile bisericesti sint spre vindecarea noastra, nu spre pedepsire, atunci cu siguranta vom ajunge la scaunul de spovedanie, incredintind sufletul nostru duhovnicului pe care Dumnezeu l-a ales sa lucreze ca medic. Iar acest pas e doar inceputul tamaduirii.

Publicitate și alte recomandări video