Spre vest…

Coleg cu mine, la „Cronica", in tineretea sa nonconformista, Doru Kalmuski a debutat, in acei ani, cu un roman politist, Epilog pentru altii, semnat cu pseudonim feminin: Ioana Solescu. Mai apoi s-a repliat in Bacaul de-acasa, ducand o existenta fara ecou, as zice, daca n-ar fi refuzat, la un moment dat, premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania. Nu cunosc motivul refuzului, care ar fi trebuit sa produca senzatie cel putin in lumea literara, neobisnuita, pe atunci, cu astfel de gesturi. Schimbarea din ’89 i-a descatusat energii politice, gazetaresti si literare nebanuite, pentru cine il cunostea, Doru Kalmuski devenind un comentator feroce la ziarele bacauane de opozitie si chiar un actant politic pana cand, dezamagit de fenomen, si-a dat demisia din fruntea filialei locale a fascinantului, dar efemerului, Partid al Aliantei Civice. A slabit-o si cu gazetaria activa si a inceput a scrie carti. Vreo douasprezece romane in vreo douazeci de ani – presupune forta, putin obisnuita, de prozator. La concurenta, chiar declarata, cu Petru Cimpoesu, n-a avut/ nu are vizibilitatea acestuia, lipsindu-i, dincolo de orice, calitati si parghii promotionale de avengura. De le-ar fi avut, ar fi  trebuit sa fie situat – si-mi asum riscul acestui pronostic… retroactiv – intre primii zece-douazeci prozatori ai tarii. Asa, se multumeste cu o glorie locala, poate regionala, datorita (si) catastrofalei (ne)functionari a serviciilor de difuzare a cartii. Da, literatura romana – cu exceptii oferite de doar doua-trei edituri –  s-a regionalizat. Mai citeste cineva din Moldova cartile scriitorilor care vietuiesc in celelalte provincii ale tarii, inclusiv in Bucuresti? Dar cei de acolo, au acces la ce se produce in spatiul moldav? Singura si sigura modalitate de a ne citi a ramas schimbul reciproc de carti, intre autori. Din aceasta ecuatie a fost exclus tocmai principalul destinatar al literaturii: cititorul.

Recent, tot in aceasta pagina, Mariana Codrut avansa citeva meditatii si tot atatea supozitii privind relatia realitate-irealitate/ fictiune scriitoriceasca. Concluzia care se desprinde: scriitorul traieste intr-o utopie. Paradoxal este faptul (si misterul) ca, deseori, utopia este plauzibila, pe cand realitatea imposibila. Cand sa crezi ca literatura bate viata, au si iesit la interval exemple halucinante, in care viata bate literatura. Si viata, in ultimii 22 de ani (ca sa n-o luam de la pa’s’opt…) a batut deseori literatura. In timp ce literatura – in speta, scriitorul – doar imagineaza scenarii, viata nu doar ca le imagineaza, dar chiar le pune in practica, le aplica. Cine-si inchipuie ca doar scriitorul are imaginatie creatoare, se insala. Mai imaginativ si mai diabolic decat scriitorul este – cine credeti? – politicianul. Si cei din anturajul lui: militarul, securistul, jandarmul. Scriitorul isi putea doar imagina o cadere a dictaturii, o revolutie, o schimbare. Politicianul, cu actantii lui, a si facut-o. Nici un scriitor nu a anticipat o revolutie in direct  si/ sau un razboi electronic. Dar fuga Ceausestilor si apoi impuscarea lor, in zi de Craciun? Dar decimarea unor soldatei cu cas la gura, ca-n episodul Otopeni? Dar mineriadele? Dar disparitiile „accidentale" ale unora dintre cei implicati in evenimente, sau trimiterea altora, pentru protectie, ca ambasadori, in tari exotice? Dar faptul ca dosarele juridice ale acestor (si altor) evenimente au ramas fara un verdict si, se pare, pururi asa vor ramane? Dar, in fine, scenariul de suspendare a presedintelui, cu tot bombardamentul mediatic si consecintele decredibilizarii tarii in spatiul euro-atlantic?

Acestea – si multe altele – fac subiectul/ obiectul recentului roman al lui Doru Kalmuski, Spre vest, prin nord-est, aparut la editura „Desteptarea", din Bacau. Un roman politic, precizeaza chiar autorul, despartindu-l astfel de seria lui de Utopii (Utopia politicii, Utopia ratiunii, Utopia credintei), aparuta in anii precedenti. Cateva clisee dintre cele vehiculate, in lunile abia trecute, din scenariul suspendarii presedintelui, m-au facut sa cred ca romanul a fost scris ieri si a aparut azi, ca un articol de gazeta. Intre altele, am avut o tresarire cand primul-ministru spune ca presedintele e decrepit, ca si-a pierdut popularitatea, ca trebuie sa plece. De fapt, in roman se asteapta disparitia lui „naturala", urmand a se pune in actiune procedurile de suspendare doar daca presedintele se incapataneaza sa traiasca… Dar acestea sunt, ca sa zic asa, delicatesuri, momente de destindere a unei corzi epice intinse (la maximum) peste hauri greu accesibile si greu suportabile. Prozatorul nu are doar vocatia, ci si voluptatea de a sonda maleficul, visceralul, scursurile si ordurile, intr-un cuvant Raul – pana la ultimele lui consecinte. In 290 de pagini nu am aflat (si-am respirat usurat) decat o oaza de lumina, fulgurarea unei iubiri – si acea vinovata, reamintita intr-un moment-limita, la recenzarea mortilor. Spre vest... nu-i un roman pentru cardiaci. Insa e un roman in care se razuie poleiala, varul, chiar mortarul si se dezvaluie schelaria politica, structurile, increngaturile, in aliajul lor inextricabil. Acest gen de literatura, de o duritate de diamant, taie felii, face partie spre zone care omului simplu, omului neimplicat in politica activa nici nu-i trec prin cap ca exista. Deodata, dupa ce citesti o astfel de carte parca ti se deschide o fereastra, desi – sau tocmai de aceea – totul a fost ca o descindere in infern. Oricum, la sfarsitul lecturii vei intelege mai bine de ce se zice ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii…

In urmatoarele zile, voi media o intalnire intre autor si cititorii ieseni.