Statia terminus: New York

Datele reci: Esmin Green, 49 de ani, mama a 6 copii mari, de origine jamaicana, ziliera si depresiva, a murit in aceasta vara la New York, intr-un spital din Brooklyn. Aceste informatii sint, desigur, insuficiente pentru ca moartea femeii sa atraga atentia mass-mediei. Doar ca pacienta a petrecut, inainte de a-si da ultima suflare, 24 de ore in sala de asteptare a King’s County Medical Center, pavilionul G, fara ca cele 4 persoane de serviciu, care aveau o privire de ansamblu prin intermediul monitoarelor, macar sa se intereseze asupra starii pacientei. Una din cele patru camere de luat vederi a documentat precis agonia femeii, indiferenta personalului, apoi moartea si, in fine, descoperirea tardiva a decesului. Cineva a pus inregistrarile la dispozitia presei, apoi au ajuns pe internet, stirnind un imens scandal mediatic.

Diagnosticul la necropsie: embolie pulmonara, data de formarea de cheaguri in venele membrelor. O afectiune tratabila, daca cineva s-ar fi gindit macar s-o intrebe de sanatate si s-o consulte pe Esmin Green in cele 24 de ore de asteptare in anticamera mortii. Femeia a murit in singuratate, inconjurata de oameni, in inima celei mai bogate tari din lume. Pe Green n-o favoriza insa nici statutul, nici biografia, nici locul unde se afla, cu atit mai putin boala cronica de care suferea – una psihica.

Esmin Green venise in urma cu opt ani in Brooklyn, lasindu-si copiii acasa, in Jamaica. Venise ca sa cistige bani, pentru copii si nepoti (pe acestia nu-i vazuse niciodata). Fusesese bucatareasa si cintareata in corul bisericii. Trimisese bani acasa. La un moment dat si-a pierdut slujba, apoi locuinta. Se stie ca in momentul in care iti merge rau la New York, te prabusesti rapid. Green a inceput sa sufere de depresii severe. La telefon, le comunica insa copiilor ca-i merge bine. A gasit refugiu intr-o camaruta parohiala. Duminicile cinta la biserica, preda copiilor religie, ingrijea batrini. Aproape tot din putinul pe care-l cistiga ajungea in Jamaica. Dupa moartea femeii, reporterii au ajuns la Point Hill, locul de bastina al Esminei. Pe vremuri, in Jamaica, i se spunea "femeia de fier". Dupa moartea tatalui, se ocupase aproape singura de cei 11 frati si surori mai mici. La scoala fusese printre cei mai buni. Stralucea la matematica. In cele din urma, a invatat croitoria intr-o scoala profesionala. S-a maritat la 19 ani, primii trei copii au venit repede. Pentru a-si hrani familia, Esmin devenise o mica intreprinzatoare, vindea haine, portocale, peste. Chiar avea propria barca. Apoi a venit divortul, apoi alti trei copii in afara casatoriei. Se spune ca isi iubea nespus copiii, tocmai de aceea ar fi plecat la New York.

Era vesela si joviala, povesteste astazi pastora Marilyn Johnson, care o aprecia si pentru vocea ei puternica, de corista dedicata. Apoi a venit boala. Din 2002 se cufunda periodic intr-o alta lume si amutea. In decembrie 2006 a inceput sa-si arunce hainele in strada. Apoi disparea cu orele, ascunzindu-se in dulap. In cele din urma, disparea cu lunile, nimeni nu stie unde. Si-a pierdut din nou slujba. Fireste ca Esmin nu avea asigurare medicala, iar de sedinte de psihoterapie nici nu putea fi vorba.

Revenind la ziua fatala: la ora 6.50, pacienta este adusa de catre ambulanta, chemata de pastora la usa careia femeia batuse la 4.45 dimineata, cerind sa fie impartasita. Este trimisa sa ia loc pe un scaun. Sala este proaspat zugravita, are termopane – si gratii la ferestre. Femeia e imbracata intr-un capot bleu, poarta o palarie alba si slapi negri. Se lumineaza la New York, urmeaza o zi fierbinte de vara. Esmin sta asezata pe un scaun gri in coltul din dreapta, sub televizor, citeodata isi ridica privirea, citeodata se uita la genunchi, nimeni nu i se adreseaza. Asteapta sa i se atribuie un pat, sa o vada un medic, o asistenta. Se face dupa-amiaza, apoi seara, se schimba turele, apar alti ingrijitori, alti paznici. Niciunul nu se uita la pacienti, isi vad de treaba, apar si dispar in camerele de serviciu. E noapte, Esmin sta mai departe linistita in scaun, unii pacienti se ridica, dispar din camera, unii reapar dupa un timp. Nimeni nu primeste mincare, apa, nimanui nu i se adreseaza macar un cuvint. Este din nou dimineata. Esmin asteapta de 22 de ore. Femeia isi incruciseaza picioarele, isi freaca miinile si fata. La ora 5.32 cade intii mina stinga, apoi se inclina corpul si cade in genunchi. In sala mai sint cel putin trei pacienti, iar prin geamul securizat ar trebui sa priveasca asistentele si oamenii de paza. In cele din urma, Esmin cade pe burta, intre doua rinduri de scaune. In urmatoarele minute, trec pacienti pe linga ea. Esmin zvicneste, aparent incearca sa se ridice. La ora 5.53, paznicul Wong intra in incapere, se sprijina de perete, cu miinile in sold. Dupa 20 de secunde pleaca. Citeva minute mai tirziu reintra in sala, se uita concentrat la Esmin, apoi dispare din nou. La ora 6.00, Esmin zace nemiscata la podea. Asistentele aveau sa minta in raport: "Pacienta se plimba, a fost la toaleta". 6.10. Paznicul Angus intra si el pentru 40 de secunde in sala. La ora 6.20, femeia tot nu misca. In raport scrie: "Sta linistita in sala de asteptare, tensiunea 100, puls 70". La ora 6.35, asistenta Price intra in sala. Ridica cu virful pantofului piciorul sting al Esminei, apoi il lasa sa cada. La ora 6.45, doua asistente si doi supraveghetori incep un soi de resuscitare. La ora 7.09 acopera corpul femeii si pleaca sa-si compuna raportul falsificat. E schimb de tura. Vor trece doua zile pina cind cineva din afara se va interesa de soarta Esminei.

S-a vorbit mult in aceasta vara despre nepasarea societatii, colectivitatii si a individului. Sociologul H. Wesley Perkins vorbeste de "fenomenul pasantului" in rindurile personalului medical. Lipsa de reactie s-ar naste dintr-un spirit de turma. Daca nici ceilalti nu fac nimic, de ce as face eu? Avocata Beth Haroules se simte transportata in vremurile intunecate ale Londrei dickensiene. Primarul Bloomberg gaseste un singur cuvint pentru toata povestea: oribil. Pastora apara biserica, era plecata din oras, o ajutase pe Esmina doar prin telefon (si in persoana, cu ocazia altor internari). Pozitia oficiala a spitalului este ca pacientii sint atent supravegheati la fiecare 15 minute. Clinica G a King’s County insa are o reputatie proasta, confirmata de majoritatea fostilor pacienti. Acum familia Esminei, sfatuita de avocati priceputi, cere spitalului daune de 25 de milioane de dolari. Daca va obtine cistig de cauza, visul de prosperitate al Esminei se va implini.