Subversiuni… coproculturale

Intr-un inteles de dictionar, termenul „profan" desemneaza nestiutorul, ignorantul celor sfinte, necredinciosul (laicul). Omul areligios traieste pe un versant opus sacrului. Convertit in directie actionala, cuvantul primeste semnificatii surprinzator de contondente; „a profana" inseamna a necinsti, a pangari, a batjocori, a comite un sacrilegiu, adica a sfida voluntar ceva pretuit de altii in masura considerabila. Ciudat insa, „desacralizare" – cuvantul aparent sinonim – contine parca mai putina samanta de ostilitate, surprinzand o staza atenuata, „alterata", a sacrului, fara a presupune fatalmente ofensa premeditata sau violenta. In astfel de cazuri, Mircea Eliade vedea un soi de ambivalenta; ceea ce la un moment dat poate fi recunoscut drept sacru are sanse de a deveni profan, cum si invers. Este tocmai soarta acelor tabuuri religioase deconstruite la rastimpuri pe considerente estetice, nu neaparat profanatorii…

Istoriile bisericesti povestesc neobisnuita isprava savarsita in veacul al VIII-lea de pruncul Constantin, fiul imparatului din Bizant, la propriul botez; scufundat in apa din cristelnita, acesta ar fi „spurcat-o" involuntar, lasand urme rusinoase. De aici si supranumele dat mai apoi de potrivnicii sai – Copronimul. Ajuns el insusi la conducerea Imperiului, acesta s-a facut vinovat, alaturi de Leon Isaurianul, de celebra prigoana iconoclasta. Intetita cu argumente filosofico-teologice, galceava, se stie, a separat lumea crestina intre cei care incurajau adoratia icoanelor, supralicitand functiunile lor pedagogico-decorative, si cei care nu acceptau inchinarea la „idoli". Temeiul discordiei trebuie cautat in interdictul biblic al reprezentarii „chipului cioplit" si al venerarii imaginilor sacre. Cum anume trebuie privita icoana? Ca „reprezentare" a lui Dumnezeu sau ca „prezenta" efectiva a sa in ceea ce este reprezentat? Persecutiile la adresa iconodulilor (adeptilor icoanei) au fost de o cruzime rara: manastiri inchise, monahi schingiuiti sau ucisi, zugravi schiloditi pentru a nu mai putea picta. Am putea vedea aici un prim semn de intoleranta in chiar sanul Cetatii crestine, cu ecouri nebanuite pe termen lung.

Bine cumpanite, pledoariile teologilor vremii au convins in cele din urma de necesitatea redarii „umanitatii" lui Dumnezeu in persoana Fiului. Rastignirea pe Cruce este una din temele favorite ale pictorilor, atat in Rasarit, cat si in Apus. Trei sunt ipostazele preferate in reprezentarile canonice: Christus triumphans (Iisus este surprins cu capul ridicat, privind spre cer, tinand ochii deschisi, avand corpul drept); Christus patients ( Iisus resemnat, cu fata intoarsa, ochii inchisi, corpul usor arcuit, ranile sangerande); Christus dolens (Iisus aflat in suferinta,, avand capul cazut pe umeri, ochi inchisi sau orbitele goale, fata marcata de durere, gura curbata in jos, corpul incordat si foarte arcuit, punand in evidenta liniile anatomice ale muschilor si coastelor).

Cum se vad lucrurile in zilele noastre? Au subversiunile artistilor de acum destula consistenta pentru a produce veritabile schimbari de perspectiva? Transgresiunea normelor, ostentatia cu orice pret devin retete garantate ale succesului si notorietatii. Ca si in patania lui Constantin, aportul copro-cultural poate fi decisiv. Sa luam cazul cel mai scandalos…

O versiune postmoderna a Rastignirii este asumata de americanul Andres Serrano. Lucrarea Piss Christ (1987) este fotografia unui crucifix scufundat intr-un vas de sticla transparent. Titlul ne ofera primul indiciu cu privire la continutul lichidului din interior: urina amestecata cu cativa stropi din sangele artistului. Artistul isi prezinta „opera" drept o critica adresata celor care exploateaza in interes comercial imaginea lui Cristos sau folosesc invatatura crestina in scopuri ignobile, straine mesajului soteriologic originar. Nascut intr-o familie de catolici practicanti, autorul se dezice de orice intentie blasfemiatorie; imaginea ar urmari sa aminteasca oamenilor de patimile si ororile prin care ar fi trecut Mantuitorul pana la moartea sa pe Cruce.

Criticii s-au pozitionat de o parte si de alta. Cei favorabili au invocat cu precadere „alibiul estetic", adica libertatea de creatie, dreptul artistului de a se exprima, dar si necesitatea de a separa discursul artistic de cel politic sau de cel juridic, punitiv. Arta trebuie sa socheze, sa ne vindece de prejudecati, sa submineze tabuurile, sa ne faca a privi altfel decat in mod obisnuit. Legile, scrupulele morale nu ar trebui sa intervina pentru a raspunde la provocarile venite din zona artei. Unii flateaza ecumenismul autorului, altii caracterul sintetic, unificator, care il face sa imbine in mod socant aspecte ale experientei umane separate artificial, „sacralizand", cu alte cuvinte, derizoriul. Lucrarea – spun ei – respecta atat canoanele artei religioase, cat si provocarile avangardei, aruncand punti de comunicare intre elevat si inferior, intre sacru si profan, pentru a atrage atentia asupra „umanitatii" lui Cristos. "Imaginea socanta a crucifixului in urina poate fi interpretata drept o portretizare fidela a realitatii socante, revoltatoare, ofensatoare, pe care o reprezinta impovararea Sa cu pacatele noastre" (John Buchanan). Alti critici insista, dimpotriva, asupra moralitatii unui atare demers. „Operele" cu un continut imund, provocatoare in exces, fac sa existe raul, il justifica implicit si, tocmai de aceea, sunt detestabile in privinta efectelor incomensurabile pe care le pot avea. Autonomia artei nu trebuie folosita ca scuza; artistii sunt egali celorlati si nu pot fi tratati preferential.

Premiata de un muzeu american care sustinea financiar proiecte artistice contemporane, lucrarea lui Andres Serrano a fost criticata fara crutare de mai multe grupari religioase, inclusiv din Senatul SUA. In 2011, cu ocazia unei expozitii la Avignon, in Franta, fotografia a fost vandalizata ca urmare a desantului in forta savarsit de cativa crestini fanatici. Sinceritatea intentiilor autorului a fost pusa, asadar, la indoiala. Si in cazul de fata sunt aduse in prim-plan probleme vizand gestiunea libertatii de expresie si a responsabilitatii artistului. Desi, se vede, arta nu doar supravietuieste, ci prospera fraudulos tocmai dincolo de limitele indefinite.