Supravegheat de Securitate

O noua discutie privind efectele sociale si psihologice ale lungului interval de inchidere si control social total, dupa douazeci de ani de la schimbare, pare unora complet inutila. Motiv pentru care invita societatea si pe toti actorii sociali sa uite trecutul, sa-l ingroape definitiv, sa se orienteze spre rezolvarea problemelor acute din prezent si spre construirea unui viitor mai bun. Unii lideri politici, analisti sociali sau personaje din viata publica cred ca aceasta este cea mai buna solutie de tratare a trecutului recent. Daca le examinezi cu atentie, insa, parcursul, constati ca au si motive personale sa indemne la aceasta atitudine. Altii nu cred insa ca problema poate fi inchisa astfel, considerind ca trecutul traumatic actioneaza ca un piston care apasa memoria sociala, generind inca efecte secundare considerabile. Mostenirea trecutului recent afecteaza nu numai pe cei ce au suportat aceasta realitate, pe cei din jurul lor, dar si institutiile statului si viitorul democratiei, gestionate adesea de oameni implicati cindva in controlul ideologic, supraveghere sau chiar in actiuni de represiune.

Problema gestionarii memoriei si uitarii colective nu este o descoperire, trecutul recent a declansat intrebari si reflectii in multe alte societati. Un studiu asupra evolutiei societatii franceze in timpul regimului de la Vichy  si  a mostenirii sale a declansat in Franta contemporana o intreaga dezbatere asupra unui „trecut ce nu mai trece". O cercetatoare in psihologie sociala, Valerie Haas, crede ca este absolut justifcata revenirea la acest interval de timp de care Franta a „tot incercat sa scape" si n-a reusit; el trebuie „readus iarasi si iarasi" in fata contemporanilor, dezvaluindu-se mereu fete noi ale acestui „trecut indoielnic si dureros".

Cei care au avut de suportat tratamente sociale traumatizante in regimul  din Romania comunista nu pot nici ei uita si nu cred ca acest trecut ar trebui inchis fara a fi examinat si elucidat. Un recent film documentar regizat de Nicolae Margineanu, fiul fostului renumit profesor de psihologie care si-a petrecut 16 ani in inchisorile comuniste, readuce in discutie aceasta problema. Filmul. Supravegheat de Securitate. Anii ’70 -’80 (consultant Cristina Anisescu, psiholog), lansat recent, ne reaminteste un context social terifiant: „supravegherea informativa", controlul total al celor considerati dusmani sau potentiali opozanti, perchezitii, interogatorii, anchete, racolari si delatiuni, dosare de urmarire.  La Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii exista 20 de mii de metri lineari de arhiva si peste un milion de dosare de urmarire. Scriitorii, jurnalistii, medicii, inginerii, maistrii si muncitorii, un barman si un preot, intervievati in film, au descoperit cu stupoare, consultindu-si dosarele,  ca au fost urmariti continuu, la serviciu si in viata privata, ca li s-au montat microfoane si s-a intrat prin efractie in casele lor pentru a li se fotografia documente, ca au facut obiectul unei desfasurari de forte considerabile, desi se considerau persoane neinsemnate si nici nu afisau atitudini si comportamente de opozanti. Cu totii, familiile lor, cei apropiati au fost si  acestia afectati; daca multiplicam milionul de urmariti numai de trei ori, ajungem la cifra halucinanta de trei milioane de oameni atinsi de aceasta obsesie a supravegherii si controlului total. O operatiune la scara sociala de sechestrare fizica si psihica a persoanelor si constiintelor lor.

Filmul acesta are o certa valoare educativa pentru ca prezinta experientele unor oameni obisnuiti; el infatiseaza atit metodele de supraveghere si de control ale Securitatii, cit si felul in care acesti martori rememoreaza acele experiente. Amintirile lor, povestile lor de viata reconstituie felul in care, prin „mijloacele sale specifice", Securitatea actiona asupra vietii de zi cu zi a romanilor prin folosirea filajului, a interceptarilor telefonice si  a corespondentei, a instalarii de microfoane in locuinte („eroul suprem era microfonul"), a perchezitiilor etc. Totul in scopul de a controla, supraveghea si, in unele cazuri, pentru a reprima cetatenii, cu scopul  educarii  lor din perspectiva ideologica. Este un film-marturie despre o epoca ce este mai putin acoperita, comparativ cu perioada timpurie a comunismului, cunocuta ca perioada „terorii". O contributie la intelegerea mai profunda si mai nuantata a unui trecut care parca nu mai vrea sa se termine.

De unde venea aceasta obsesie a supravegherii, sechestrarii si prelucrarii vietii profesionale si private a tuturor indivizilor si grupurilor sociale?  De ce au avut atita succes aceste metode si cum au marcat ele societatea romaneasca? Ce experiente sociale si de grup au determinat aceasta frica de societatea deschisa si de oamenii obisnuiti si nealiniati politic? Am avansat deja o ipoteza, intr-o alta tableta: cei care au dirijat acest program de control al grupurilor sociale si indivizilor obisnuiti  aveau complexul subteranei, al luptei pornite din subsolul societatii, al eficientei complotului si loviturilor neasteptate. Cum aceasta era experienta lor sociala cea mai importanta, au transformat-o in norma sociala si au instituit singura forma de  management social eficient pentru alinierea si „normalizarea" societatii. Ce mai contau citeva categorii sociale care nu intelegeau noul curs, citeva sute sau mii de indivizi care se opuneau sau pur si simplu nu aderau si atit? Multi dintre oamenii politici de astazi sint mostenitorii mentalitatii celor de ieri.

Ideea care se desprinde din dialogurile cu cei intervievati in film este aceea ca frica, teama de cei din jur, teroarea la care au fost supusi le-au distrus vietile (ale lor si ale celor din jurul lor), i-au marcat pe viata. O doamna, acum pensionara, fosta maistru la CFR, nu-si explica nici astazi de ce era urmarita, de ce trebuia sa fie amenintata cu spitalul sau inchisoarea pentru ca rezista la incercarea de a fi racolata ca informator. Altii sint pur si simplu stupefiati cind constata citi s-au ocupat de urmarirea lor, cind vad  ce planuri de filaj au putut declansa existentele marunte ale unor oameni obisnuiti. „Am avut o prabusire", declara un medic, dupa ce si-a consultat dosarul. Un tinar profesor de literatura constata ca, la un moment dat, toti cei trei colegi de camera de la camin erau informatori si-l turnau. Iar pentru a li se inregistra discutiile la o tabara studenteasca de folclor a fost pus in functiune un angrenaj important de profesionisti ai ascultarii, iar doi generali dirijau aceasta importanta operatie. Un inginer chimist a numarat 19 ofiteri care-l supravegheau, care adunau inregistrarile si le rezumau si care faceau apoi sinteza rapoartelor. Cineva care a studiat dosarul lui Nicolae Steinhardt, un simplu calugar intr-o manastire, dupa recluziune,  constata ca s-au ocupat de acesta cincizeci de ofiteri si saptezeci de informatori. Un ofiter avea norma de cincizeci de informatori pe care-i racola prin santaj sau oferirea de beneficii. Un intervievat constata cu amaraciune ca vecinul de apartament a primit doua sute de lei pentru ca a dat informatiile trebuitoare. Ce lefuri aveau oare dirigentii si pe cit de putin se ofereau simplii urmaritori? Oare ce pensii au astazi, pentru meritele lor, acesti supraveghetori? Si cum suna discursul lor politic?

Toti acesti oameni obisnuiti, uneori chiar persoane insignifiante, dar cu dosar, au fost marcati pe viata. „Dosarul e parte din viata mea", spune un inginer; „purtam puscaria in noi", adauga un preot. Putem sa le cerem acestor oameni si celor din jurul lor – citeva milioane –  sa uite, sa treaca cu buretele peste viata lor calcata in picioare de dragul viitorului? Din nou un viitor luminos?