Tacerea cuvintelor

In 1985, intr-o conferinta despre opera lui M. Blecher, scriitorul Norman Manea observa ca "dintr-un ocean de suferinta, ca un superb si iluminat scafandru al durerii, artistul a recuperat un apel unic si o mareata lectie de frumusete umana". Au trecut, de atunci, mai bine de douazeci de ani, insa inspirata imagine de "scafandru al durerii" pastreaza nestirbite profunzimile artei blecheriene. Intr-adevar, viata lui Blecher a fost o neobosita lupta impotriva scufundarii fiintei in neant. Forta si vitalitatea scrierilor sale par sa izvorasca din metamorfozarea imobilitatii fizice intr-un univers literar adinc, mereu miscator si liber ca marea. Capacitatea extraordinara a "scafandrului durerii" de a descoperi si de a lumina, prin scriere, marea evadarea din prizonieratul suferintei nu a trecut neobservata. In 1939, adica la un an dupa plecarea scriitorului dintre cei vii, Sasa Pana, unul dintre prietenii artistului, comenta ca autorul Inimilor cicatrizate "a fixat ca pe fluturi cosmarele in slove".

Scafandru si fluture, iata doua dintre esentele universului literar configurat de M. Blecher. Poate ca aceste imagini s-ar fi ascuns prafuite in subsolul critic al operei sale daca, intr-o alta tara si intr-o vreme mai apropiata de a noastra, un alt spirit nu ar fi sublimat suferinta intr-o formula emblematica: Scafandrul si fluturele.

Pelicula pictorului-regizor Julian Schnabel, ecranizare a cartii lui Jean-Dominique Bauby, reuseste sa surprinda, in cadre despuiate de romantari inutile, amintiri, impresii si frinturi din curgerea sfisietoare a unui destin inchis in carcera muta a corpului, in urma unui atac cerebral. Evenimentele care au precedat "scrierea" cartii pot fi rezumate in citeva rinduri. In decembrie 1995, Bauby, pe atunci editor al revistei Elle, a intrat intr-o coma care a durat aproape trei saptamini. Trezindu-se la sanatoriul din Berck – loc binecunoscut tovarasilor de suferinta ai lui Blecher, oameni "incrustati in pozitii rigide, intinsi si mumificati in timp ce palpitau inca de viata" – jurnalistul francez realizeaza ca trupul i s-a transformat intr-o temnita. Imobil, paralizat, incapabil de a mai articula sunete, dar cu puterea mintii ramasa neatinsa, Bauby afla ca "iesirea" spre lumea exterioara este posibila numai prin zbaterea pleoapei de la ochiul sting. Invatind sa stapineasca aceasta fragila si impresionanta modalitate de comunicare, clipind, in semn de afirmare, ori de cite ori o litera din trupul tacut al unui cuvint este citita dintr-un sir alfabetic ordonat dupa frecventa de rostire, scafandrul dicteaza jurnalul imersiunii in durere si nemiscare, construind si memorind dinainte toate enunturile pe care urma sa le "dicteze" in ziua urmatoare, prin fluturele-pleoapa. La zece zile dupa publicarea cartii, la 9 martie 1997, Jean Dominique Bauby a murit din cauza unei pneumonii, lasind in urma o marturie vinduta in peste 350.000 de exemplare si tradusa in peste 30 limbi. Dar nu spre succesul "romanului" sau spre arta pictorului care a regizat pelicula merita sa ne indreptam atentia, ci asupra unui aspect extrem de semnificativ: resursele neasteptate de care dispune fiinta pentru a comunica.

Sa ne imaginam o fiinta umana plamadita, ca noi toti, din carne, singe si dorinta de a trai. Si sa ne mai inchipuim ca, printr-o lovitura a sortii, acel om devine, pentru ceilalti, mut, surd, aproape orb, incremenit in eul fotografic al unui spasm ucigator, pastrind, doar pentru sine, o minte care supravietuieste teribilului accident. Pentru toti ceilalti, niscorici umani cu voci cristaline, fiinta necuvintatoare inlemnita intr-un pat de spital pare sa nu mai existe. Locked-in syndrome. Tacerea cuvintelor. Si in launtrul tacerii, incepe construirea unei noi identitati. Prin zbateri de pleoapa, omul nu renunta la cuvint, doar pentru ca acesta a devenit o imposibilitate fizica. Lacrimogen, patetic, trist, interesant, omenesc, emotionant, acestea sint numai citeva din impresiile lexicale culese din patria celor ce au vazut filmul si care s-au invrednicit sa comenteze offscreen. Eu am incercat sa vad pelicula prin caleidoscopul operei lui Blecher: gara minuscula din Berck, o statie de provincie "ca oricare alta", tacerea "impresionanta" a sanatoriului, corpurile inerte pulsind a viata, "linia azurie si stralucitoare a oceanului culcata pe nisip ca o spada arzatoare" si oceanul, oceanul "murdar, cenusiu, ca o apa cu lesie, dar racoritor si cu ceva plin in el". Printr-o curioasa coincidenta, toate aceste imagini au prins viata in filmul lui Schnabel, de parca pictorul s-ar fi apropiat, printr-un ciudat si nestiut experiment de vedere la distanta, de atmosfera zugravita in Inimi cicatrizate. Si, pe deasupra, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, legendarul Tom Waits ("All the World Is Green") plutind ragusit peste ape si nisipuri.

Bun, si care este concluzia acestei inlantuiri de observatii, despre care unii dintre cititori ar putea comenta, cu temei vocal, "ha, ha, ha, iote, uai, ce zice asta"? Dar, oare, se supara cineva daca nu emitem concluzii, judecati si bicisnice ierarhii interpretative? Ce folos sa spui ca Blecher e mare scriitor, din moment ce faptul este cunoscut de orice emo-cititor? Merita, insa, descoperit in ce masura pelicula pulsatila a lui Julian Schnabel s-a hranit cu sevele marturiei lui Bauby si, mai departe, pe tacute, litera dupa litera, clipind reflex din ochi, sa hoinarim cu mintea prin Berck, alaturi de Emanuel si de Jean Do, sa ascultam atenti respiratia fragila a textului, iar apoi sa intram, filologic, nu filfizonic, in silenzio stampa.

La sfirsit, cum e si normal, urmeaza vestea cea mare si buna. In aceasta luna, editura Humanitas publica, in traducere romaneasca, cartea lui Jean-Dominique Bauby. In curind, cartea va clipi, tacuta, in rafturile librariilor. Fericiti cei curati cu lectura, ca a lor este imparatia operei!