Taranul in epoca de aur (2)

La nu prea mult timp dupa ce reprezentantii ordinii comuniste i-au furat la lumina mare toata agoniseala lui si a parintilor lui, tata a hotarit ca el, ajuns plutonier major in armata numai prin purtare buna si istetime, nu poate sta in sat sa rida de el "golanii care l-au lasat cu curul gol, luindu-i averea pentru care si-a sacrificat viata". A sopocait nopti intregi cu mama – cum vor fi facut si alti sateni care si-au luat lumea in cap – si amindoi au ajuns la concluzia ca el trebuie sa-si caute ceva de lucru "la oras". S-a dovedit mai tirziu, desi am crescut ca si fara tata, ca a fost o hotarire inteleapta: fara nenorocitii de banuti cistigati lunar de el, noi, cei trei plozi, n-am fi putut merge mai departe la scoala.

Mama i-a facut bagajul: sint sigura ca n-a uitat sa-i puna briciul, pasta de dinti, doua rinduri de schimburi, o bucata de cas cu ceapa, livretul militar si certificatul scolar de 4 clase. Cu ocazia asta, tata a plins din nou si din nou a tras o cearta la cutite cu bunelu’ pe care l-a blestemat si acuzat iar ca l-a tinut rob la pamint si nu l-a lasat sa mearga mai departe la scoala, desi terminase ciclul primar "cu coronita". Si iaca, acum nici pamint nu mai avea si el ramasese neom. "Poate copiii mei vor avea alta viata…", a spus plingind amar. Apoi si-a pus ranita in spinare si, intr-o dimineata devreme, a taiat lunca Jijiei pe jos si dus a fost. S-o fi intilnit pe drum cu alti sateni, goniti si ei de cei cinci handralai cu caciuli tuguiate si haine negre de piele, pe care nu i-au putut nicicum pacali, desi s-au ascuns cu lunile prin paduri ca sa nu li se ia pamintul. Si-or fi mers impreuna pe jos, tata si cu ceilalti, pina la Iasi. Sau poate el a luat singur o "ocazie" de la drumul judetean, care incepea la vreo 10 km de sat.

In urma, mama a plins si ea, am plins si noi, apoi ea si-a facut o cruce mare si, cum spuneam, ne-am lasat in voia lui Dumnezeu…

*

Da, numai ca toti barbatii din satul nostru si din satele vecine facusera ca tata: adica ii injurasera pe cei cu colectivizarea fortata cu atita convingere si atit de mestesugit de grijanie, cruce, paste, biserica, anafura, sfinti, Cristosi si Dumnezei, ca nu se putea ca vocile lor unite sa nu ajunga pina la urechea lui Dumnezeu! Asa ca Dumnezeu, care parca taman in zilele acelea, spre ghinionul nostru, purta cu Diavolul binecunoscuta discutie filozofica prin care paria pe credinta lui Iov, a tras perdelele spre partea asta de lume si ne-a lasat in grija Satanei. Si cum naiba, ca sa spun asa, sa se sperie Satana de niste amariti ca noi!? El avea, pe linga un rafinament si o putere de seductie enorme (pai, nu l-a sedus pina si pe Dumnezeu?), atitea Katiuse si atitea tancuri in dotare, incit a fost nevoit sa le parcheze pina si in casele Domnului. Iar Domnul n-a zis nimic nici chiar cind a aflat asemenea nemaivazuta si nemaiintilnita prin partile noastre necuviinta; pariul era pariu si nu exista nimeni pe lumea asta care sa-L faca sa-si calce cuvintul! Si nici pe lumea cealalta, care, intre timp, dupa cum aveam sa aflu foarte tirziu, devenise neincapatoare. Urmarea, va spun drept, a fost (si) cu cintec, pentru ca toata lumea cinta. Sa vedeti:

Satana o cinta pe Katiusa; rasuna inverzita si umbroasa lunca a Prutului de cintecul lui: rastvetali iabloni i grusi/ praplili tumani nad rekoi / vihadila na bereg Katiusa / na visoki bereg na krutoi, adica: "au inflorit merii si perii / ceata a inceput sa pluteasca deasupra riului / a iesit pe mal Katiusa / pe malul inalt, pe malul abrupt". Se intelege ca malul acela era al Prutului, pe care-l vedeam noi din sat. Iar vocea Diavolului era asa de virila si de seducatoare, incit barbatii care mai ramasesera acasa, desi cindva, pe Frontul de Est, fusesera sleiti de muierea asta, Katiusa, ajunsesera sa creada si ei ca susnumita e o zina. Sau poate doar se prefaceau, pentru ca aveau buna tinere de minte si neveste care ii invatau, de dragul viitorului copiilor lor si pentru ca "asa trebuie!", ca "nu e bine sa scuipi in sus" si "capul plecat sabia nu-l taie". Asa ca, mai ales dupa o tuica, murmurau si ei cu gindul aiurea si dupa ureche: razvitaliiabliiharui /vihadilinabrinabricoi/ vihadilinabiri Katiusi/nabisokinabiricotoi"… !

Si popa din sat cinta. Nu pe Katiusa, Doamne iarta-ma, era om in virsta si cucernic. La inmormintarea lui bunelu’, dupa ce a cintat "vesnica lui pomenire", parintele a cintat si ca trebuie "sa neee ruuugam peentru bunastaaarea acestei tari si peeentru sanataaaatea conducatooorilor noo-striii"! Eu am intrebat-o pe mama ca de ce sa ne rugam pentru sanatatea conducatorilor nostri, doar ei nu erau bolnavi, numai bunelu’ murise!

Popa nostru era un om tare cumsecade. Cind ne intilneam cu el prin sat, ne dadea mina lui curata si grasuta sa i-o pupam, iar noi, copiii, ne buluceam s-o facem, pentru ca ne placea blindetea cu care ne alinta pe toti. Apoi, cind venea cu molifta de sarbatori, nu se supara niciodata pe mama care, umilita, fie ii strecura te miri ce firfirici in palma, fie ridica din umeri, cu ochii albastri inrositi: "n-am, parinte!". Asa ca, daca mama, la intrebarea soptita: "de ce sa ne rugam si pentru conducatorii nostri, ca doar numai bunelul a murit?", mi-a raspuns punindu-si un deget pe buze, a doua oara n-am mai intrebat-o. Degetul pus pe buze insemna: ASA TREBUIE!". Acest "asa trebuie" mi-a dat mie mult de furca, pina tirziu. Si am convingerea ca nu doar mie…